foto header © Pexels – Karolina Grabowska
Ce mâncam în anii 80: „porcării” delicioase. Preparatele din carne de porc au fost vedetele mele culinare și înainte de 1989, și în primii ani de după.
De vreun an, mănânc extrem de rar carne. E o opțiune, n-are rost să justific și nici să expun avantajele și dezavantajele nutriționale ale acestei decizii, e a mea și gata. Când m-am gândit la ce mâncam în secolul trecut, mi-am dat seama că până în 1990 n-am fost în niciun restaurant. Cu excepția cofetăriilor, pe care le frecventam asiduu, intrasem în localuri doar ca să beau o bere. Era o perioadă în care pe aceste meleaguri se trăia următorul paradox: nu se mai găsea mâncare, dar nici nu se mai servea băutură fără, așa că mulți procedau așa cum povestește Cristi Minculescu: cereau un pateu și douăzeci de beri.
Practic, mâncam ce procurau și găteau mama și bunica. O să râdeți, și în cele 16 luni de armată, am mâncat tot de la ele, trimiteau alternativ câte un pachet pe săptămână, căci eram sclifosit și refuzam hrana de la cazanul ostășesc.
Anii ’80, pentru mine, au fost ani în care m-am „porcăit”. Slănină, cârnați proaspeți fierți și apoi fripți, cârnați uscați, pe care să-i mănânci din ochi, lebăr, sângerete, ciolan afumat, cu carne doar un pic crocantă la suprafață, dar nespus de delicată pe os. Lângă orice produs gătit din porc, cum ar fi o tocăniță cu bucățele pline de grăsime, erau atașate niște găluște de pomină sau niște varză călită, peste care se scăpa smântână groasă de stătea lingurița dreaptă în ea. Varză a la Cluj sau varză secuiască, tot cu carne de porc, evident. Înainte să gust un autentic șnițel vienez, mâncam aproape săptămânal șnițele de-ale noastre de porc (rar, în pesmet). Sau tăieței cu laște (ciolan afumat cu paste de casă). Mâncam dimineața ouă pe cârnați de porc, la prânz, supă de varză cu afumătură și friptură de porc scăzută la cuptor, cu garnitură de cartofi fierți și căliți în ceapă ori cu un sote cu mult sos de morcovi dulci, seara, felii groase și lungi de pâine ardelenească de un kilogram, unse cu untură albă ca zăpada, peste care presăram abundent sare, boia iute afumată și căței de usturoi tăiați fin.
Dacă nu era carne de porc, parcă nu era deloc carne la masă! Mâncam, desigur, și „csirkepaprikás”, ostropel de pui cu garnitură de paste de casă, găluște ca niște gloanțe, dar care se topeau în gură. Însă, când era pui în meniu, mama și bunica simțeau nevoia să completeze felul principal cu unul secundar: tăieței cu varză sau cu mac, urmate de gogoși, de găluște cu prune, de clătite umplute cu brânză de vaci la cuptor, de papanași ardelenești sau de lapte de pasăre. Desertul era completat de szilvás lepény (pandișpan cu prune) ori de favorita mea, mézes krémes (aduce un pic cu Medovik, delicatesa rusească de la Zexe Braserie), precum și, la sărbători, de diós & mákos bejgli (cozonac cu multă nucă sau cu mac).
Alt paradox e însă că, deși porcul era vedeta, felul meu de mâncare favorit din anii ’80 și până acum a rămas carne de vită (nefasonată, ca să îi rămână un strat de grăsime, pe care-l ador) fiartă bine, servită cu cartofi fierți și apoi tăvăliți în tigaie prin ceapă călită, tăiată deloc mărunt, sos de mere și sos de roșii. În prealabil, savuram, cu poftă, măduva din osul care a fiert, presărată fierbinte pe pâine prăjită și sărată din belșug.
