Războaiele culturale din ultimii ani încearcă să ne convingă că există o linie dură de demarcare între valorile conservatoare și cele progresiste, că sunt două feluri de oameni și iute-iute alege de care vrei să fii. Dincolo de graba de-a adună niște voturi la un referendum sau niște alegeri, privind în jur vedem o lume aparent paradoxală.
Trei subiecte legate de urbanism au mișcat dezbaterile din Sibiu în ultimele luni: noul proiect al Parcului Sub Arini, amenajarea malurilor Cibinului și construcția unei clădiri noi în centrul istoric al orașului, fiecare cu nesfârșitele nuanțe, însă dacă ar fi să simplificăm, ne-am găsi în fața dilemei dintre conservare (păstarea lucrurilor într-o formă cât mai apropiată de cea existentă) și schimbare (progres, modernizare, alterare). Parcul Sub Arini, astăzi o pădure în mijlocul orașului pentru nostalgici, ar putea să primească funcțiuni noi: un iaz artificial, un amfiteatru, o punct de belvedere sau un labirint. O parte din albia Cibinului străjuit de plângătoare sălcii, va deveni pistă de biciclete și spațiu de promenadă (?), în sfârșit “liniștea” arhitecturală a străzii Xenopol ar putea fi deranjată de o construcție nouă, ceva nemaivăzut.
În discuția progres versus conservare, ne putem trezi apărând poziții bizare. Spre exemplu am putea bănui că amenajarile parcului vin în sincronicitate cu ultimele trenduri peisagistice, dar apoi un progresist mai tânăr ne-ar putea spune că parcurile aglomerate de funcțiuni sunt desuete și de fapt noua chestie e să avem bucăți de natură sălbatică cât mai adânc în țesutul orașului. Apoi am putea presupune un progres ideea conservării cât mai intacte a patrimoniului construit, dar tânărul arhitect ne poate spune că orașele sunt vii și n-au nevoie a fi muzeificate pentru ca moștenirea lor să strălucească. Și tot așa, se vede bine că schimbarea e o treabă grea, orice etichetă ți-ai alege, și suntem blestemați să nu găsim răspunsuri simple și clișeice ci să săpăm mai în profunzimea întrebărilor doar doar, om face bine.
