[Dragoş Galgoţiu @ Odeon]
Face parte, se pare, din ID-ul Teatrului Odeon să ne acapareze atenţia prin spectacole remarcabile bazate pe texte inedite, rar sau deloc puse în scenă la noi în aceşti ani, revalorizate de viziunea unor regizori reputaţi pentru abordările creative şi originale ale textelor-sursă de care sunt atraşi. După Alexandru Dabija şi al său savuros Rebarbor, născut din scrierile filosofului şi prozatorului Alexandru Monciu-Sudinski (interzise de comunişti în 1971), este rândul lui Dragoş Galgoţiu să ne elibereze temporar din iţele unui prezent în care am rămas încâlciţi până la disperare odată cu pandemia şi războiul, dar cu un instrumentar radical diferit, cel al poeticii şi esteticii suprarealiste. Fiindcă Ceasornicăria Taus este una dintre cele trei piese de teatru scrise de seniorul suprarealismului Gellu Naum în prima parte a anilor ’60 (alături de Insula şi Poate Eleonora…) şi tipărite abia în ’79, cu o unică republicare în 2003 în ediţia intitulată Exact în acelaşi timp. Rară deci la citit, dar şi pe scenă, pentru că nu ne putem raporta decât la producţia Theatrum Mundi, în cooperare cu Bulandra, în regia lui Mircea Marin, din 2001, cu regretatul Ion Lucian în rolul lui Taus. Nu că am simţi nevoia unei referinţe, fiindcă spectacolul îi aparţine conceptual, din toate punctele de vedere, lui Dragoş Galgoţiu, iar cuvintele şi tăcerile din textul lui Gellu Naum sunt doar fundaţia pe care se ridică constructul imaginat de regizor, care, precum Taus, „înţelege mecanismele” şi are un fel propriu de a contopi jumătăţile din oamenii odinioară rotunzi.
Cu toţii… „visăm altfel”. Înger sau spectator, fantomă sau scafandru, actor sau tigru clandestin. Această nouă realitate ne devine limpede încă de la intrarea în scenă a ineditului personaj poliglot Salvador Dali cu manifestul său neo-suprarealist, asta chiar înainte să aflăm – după cum ne aminteam noi că începe textul lui Gellu Naum – că Maus există de doi ani în ceasornicăria lui Taus, prea ocupat ca să observe acest mic detaliu, şi că ar vrea să plece acum în Noua Zeelandă, pe post de scafandru. Ceasornicăria Taus este descrisă de către Dragoş Galgoţiu drept
„o «livadă de vișini» dadaistă, suprarealistă, cubistă, o poveste bizară, în care timpul a fost oprit și memoria se confundă cu imaginarul, un joc magic al minții, o utopie avangardistă, un experiment alchimic inventat cu mijloace teatrale, o erezie estetică, o formă de libertate…” în raport cu timpul, aş completa eu.
Dragoș Galgoțiu
Timp mort, timp în suspensie, timp al vârstei, timp ignorat, timp al reflexiei, timp de drum şi timp de moarte, suntem prinşi în Ceasornicăria lui Dragos Galgotiu într-un joc al timpilor şi timpurilor în care ne creăm propriile definiţii şi remodelăm febrili sensuri la granița cu absurdul, iar universul nostru mental intim se reconfigurează caleidoscopic – inclusiv cu sprijinul exterior al autorului Persistenţei memoriei -, prin fiecare propoziţie sau pauză a personajelor, ce se constituie impromptu (sau dimpotrivă) într-un substitut al timpului ca cea de-a patra dimensiune. Dincolo de asta…
„TAUS: Ce ar fi să vorbim despre altceva? KLAUS: Sau să nu vorbim deloc. TAUS: Oamenii vorbesc când nu vor să se înţeleagă. KLAUS: Când se înţeleg, tac. MELANIE: E un fel de acord tacit. Ce-am spus? KLAUS: Nimic inteligent. TAUS: Nu suntem deloc inteligenţi. MELANIE (veselă): Ce bine!”.
Celor care au ajuns în finalul acestui text fără a fi incitaţi în vreun fel să încerce experienţa vizitei la Odeon pentru o întâlnire cu rezidenţii Ceasornicăriei Taus le recomand totuşi să o încerce, pentru că acolo „întotdeauna e 8” şi starea lor de spirit s-ar putea schimba când, la ieşire, vor trăi senzaţia că timpul s-a scurs în afară altfel decât în sala de spectacol, pentru că au visat pentru scurt timp „altfel” împreună cu distribuţia spectacolului: Taus – Ionel Mihăilescu, Maus – Vlad Bîrzanu, Klaus – Eduard Trifa, Papus – Marian Ghenea, Melanie – Sabrina Iașchevici, Doamna Burma – Ruxandra Maniu, Îngerul – Anda Saltelechi, Scafandrul Cocles – Laurențiu Lazăr. Ceasornicăria Taus reprezintă un must-see teatral al acestei primăveri, indiferent de cât de mult îţi vorbeşte sau nu până în final „livada cu vişini” suprarealistă a lui Dragoş Galgoţiu.
fotografii © Mihaela Marin
