Hibrid straniu pentru ‘ciocnirea culturilor’ sau, mai exact, a viziunilor şi percepţiilor asupra erotismului (East meets West), narat din off de către Georges Wilson (actor longeviv, nominalizat în 1963 la BAFTA pentru rolul din “Une aussi longue absence” al lui Henri Colpi şi la César pentru drama “Je ne suis pas là pour être aimé” în… 2006), “Fruits of Passion” reprezintă un produs cinematografic mult mai dificil de asimilat decât inconsistentele sex-shake-uri post-2000, precum “365 Days”, “Addicted” sau “Fifty Shades of Grey”, întrucât se relevă ca o speculaţie psihanalitică lentă şi descriptivă pe fondul esteticii şi cutumelor extrem-orientale bazate pe exacerbarea dihotomiei dragoste-sex.
“… Sous le fouet du Plaisir ce bourreau sans merci…” (Charles Baudelaire, extras din “Recueillement”) este motto-ul de uvertură, nu întâmplător ales, ca citat trunchiat din “Florile răului” ale poetului francez. Filmul îşi propune să completeze mesajul păşind pe calea deschisă de Nagisa Ôshima şi tandemul acestuia de filme (“In the Realm of the Senses”/1976 şi “Empire of Passion”/1978), cu deosebirea majoră că Terayama îşi asumă riscul enorm (inclusiv ca şi co-producător) să atace unul dintre jaloanele fundamentale ale literaturii contemporane vest-europene, “Histoire d’O” (1954) a lui Pauline Réage, printr-o adaptare ce poate fi considerată simultan o reinterpretare şi un sequel influenţat de “Retour à Roissy”/1969, atâta vreme cât, în textul original, O, tânără lipsită de inhibiţii sexuale şi devotată amantului său René, acceptă de bună voie să devină sclavă în lupanarul din castelul din Roissy, supunându-se ritualurilor de biciuire, înfierare şi piercing-ului în zona pubiană, în numele dragostei pe care o poartă bărbatului… până la intrarea în scenă al lui Sir Stephen.
Shûji Terayama transferă studiul introspectiv consumat pe ritualismul şi fetişismul practicilor sexuale în mediul său cultural (Asia), mai exact în China începutului anilor ‘20 (naşterea, pe fondul mişcărilor sociale interne care au marcat declinul regalităţii şi schimbări majore în guvernarea Republicii Chineze, a Kuomintang-ului revoluţionarului Sun Yat-sen, intrat ulterior sub aripa protectoare a Uniunii Sovietice)… o lume în care tradiţiile, deopotrivă cele locale şi cele de import, îşi pierd relevanţa şi sofisticarea în faţa primitivismului masei de oameni muncitori, ‘săraci dar cinstiţi’ (în ciuda faptului că, dincolo de idealuri, Sun şi-a finanţat revoluţia cu bani provenind din jocuri de noroc şi vânzarea de opiu), revoltaţi împotriva îmbuibaţilor (mai ales străinii afacerişti din Imperiul Britanic) cu portofelele pline care se delectau cu serviciile oferite de curtezanele din “casele cu flori/perle”. Poate dau impresia că divaghez inutil însă vreau să subliniez, pentru cei care nu au citit cartea lui Sébastien Japrisot (autorul “Doamnei din maşină”, publicate la noi în colecţia Enigma în 1987) sau nu au văzut adaptarea cinematografică “Histoire d’O” din 1975, regizată de Just ‘Emmanuelle’ Jaeckin, cu Udo Kier şi Corinne Cléry în rolurile principale, că, fără acest tip de detalii, “Fruits of Passion” pare un film erotic gratuit, lungit artificial. Nu este cazul… dacă aveţi suficientă răbdare pentru a-l viziona fără prejudecăţi.
Resursele artistice implicate nu sunt deloc de ignorat şi mă voi mărgini la doar câteva repere: a.) legendar exponent al contra-culturii nipone, poetul şi cineastul Shûji Terayama a fost nominalizat de două ori la Palme d’Or la Cannes, pentru pelicule cu tentă Adult-Fantasy, dramaticul “Pastoral Hide and Seek”/1974 şi “Farewell to the Ark”/1984, eseul antropologic inspirat vagamente de “Un veac de singurătate”, cartea lui Gabriel Garcia Márquez, autor pentru care japonezul dezvoltase un cult personal atâta vreme cât, în acelaşi an cu “Fructele pasiunii”, a realizat “100 Years of Solitude”; b.) actorii Klaus Kinski, germanul pe care Werner Herzog l-a scos din promiscuitatea Exploitation-urilor macaronare în care se complăcea în anii ’70 şi l-a transformat într-un monument al celei de-a şaptea arte (“Aguirre, der Zorn Gottes”/1972, “Nosferatu: Phantom der Nacht” şi “Woyzeck”, ambele din ’79, ca să nu mai vorbim de ulterioarele “Fitzcarraldo”/1982 sau “Cobra Verde”/1987), apoi franţuzoaica Isabelle Illiers (prezenţă-meteor în cinematografie dar care a lăsat urme pe retina cinefililor în filme ce denotă opţiuni iconoclaste precum “Miranda”/1985, comedia erotică al lui Tinto Brass, “Mes nuits sont plus belles que vous jours”/1989 al lui Andrzej Żuławski sau “Sabato, domenica e lunedi”/1990 al Linei Wertmüller) şi Arielle Dombasle, născută în Connecticut, crescută în Mexic şi devenită peste Ocean vedetă a cinematografiei din Hexagon (“Pauline à la plage”/1983, “Miroslava”/1993, “L’ennui”/1998, “Astérix & Obélix contre César”/1999).
Plot-ul lui “Fruits of Passion” poate fi rezumat într-o frază: O (Illiers), tânără europeană îndrăgostită de exoticul Sir Stephen (Kinski), bogătaş ce îşi trage avuţia şi viciile din Extremul Orient, acceptă în mod voluntar să îi fie testată afecţiunea într-un mod extrem. O devine ch’u-chi în Hong Kong, o “prostitute in training”, proces care, într-un bordel asiatic, poate dura şi 12-14 ani, ce se desfăşoară în baza unui cod de reguli strict, specific fiecărei locante… în acest caz, de exemplu, 100 de bice pentru refuzul preluării unui client şi 101 de zile fără mâncare pentru refuzul îndeplinirii oricărei solicitări, indiferent de natura acesteia, din partea unui client. “Nu eşti decât o jucărie. Dacă îndrăzneşti să te rogi lui Dumnezeu sau să săvârşeşti vreun fapt cu caracter religios vei face sex cu cei ‘de neatins’, precum dependenţii de droguri.” îi spune proaspetei recrute Madame, matroana interpretată de travestitul Pîtâ, actor cunoscut din “Ran” al lui Akira Kurosawa sau din filmele controversatului Kon Ichikawa.
“Fruits of Passion”, dincolo de a oferi spectatorului frustrat în viaţa cotidiană posibilitatea de a împărtăşi voyeuristic scene erotice – filmul conţine suficiente scene explicite care îl pot încadra în nişa softcore porno – împreună cu virilul Stephen (Kinski), ‘temnicerul’ pervers care se complace în triunghiul amoros care o include şi pe mult mai pragmatica Nathalie (Dombasle), se aşează fără ostentaţie pe o temelie alcătuită din două straturi (diferenţiate prin filtrele de culoare utilizate de cineast), ambele având ca obiect(iv) regăsirea de sine. Primul este disecţia unei societăţi în schimbare, în căutarea identităţii şi a unor noi instrumente pentru a evolua (văzută din perspectiva bordelului ca instituţie tradiţională, tratată, dacă este să apelez la o analogie, pe modelul “Zbor deasupra unui cuib de cuci”… să nu uităm că parte din colegii lui McMurphy sunt rezidenţi benevoli ai ospiciului), iar al doilea o reprezintă încătuşarea voluntară generată şi generatoare de solitudine profundă şi epuizare sufletească graduală (de la dreptunghiul recluziv trasat cu creta pe asfalt în copilărie de tatăl lui O sau camera-carceră, până la lanţurile care o leagă de oglindă manevrate de adoratul său, toate metaforele vizuale sunt menite, în mod aproape paradoxal, nu să umple ci să golească emoţional personajul… “Le plaisir se partage, le douleur c’est seulement entre Stephen et moi.”).
Memoriile unor gheişe văzute cu ochii lui Freud şi Jung. Contractul aproape faustian cu moartea? Hmmm… în final, cu ajutorul pieselor de puzzle puse pe masă de Terayama şi a propriei imaginaţii, putem completa citatul din Baudelaire din intro-ul filmului: “Pendant que des mortels la multitude vile,/ Sous le fouet du Plaisir ce bourreau sans merci,/Va cueillir des remords dans la fête servile,/Ma Douleur, donne-moi la main; viens par ici,/Loin d’eux…”. Cinefilii care vor duce până la capăt exerciţiul ‘arheologic’ pe care-l reprezintă vizionarea lui “Fruits of Passion” vor înţelege… de ce.
Text de IOAN BIG
