Meniu Zile și Nopți

Artă & Cultură

Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 08/05/2022
Artă & Cultură / Art Expo

Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația” Share Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”


A o caracteriza pe Ioana Stanca numai din perspectiva artei textile ar fi injust pentru una dintre cele mai originale artiste contemporane de la noi, al cărei spirit transfrontalier nu se lasă îngrădit de forme de expresie sau materiale de lucru, manifestându-se cu aceeaşi candoare şi autenticitate în raport cu privitorul indiferent că e vorba de plastică, soft sculpture, instalaţie sau performance, ori de vopseluri, metal sau… pâine. Pe de altă parte, lucrul cu fibra textilă contribuie în mod esenţial la definirea şi particularizarea ID-ului ei de artistă, într-un peisaj în care prelucrarea acestui material ţine uzual de industrie sau de meşteşug şi este mai rar asociat cu arta, unde creatoare care reuşesc realmente să impresioneze, precum Erin M. Riley şi tapiseriile ei în tonuri violente ori Alicja Kozlowska cu broderiile sale tributare Pop Art, sunt realmente foarte puţine, probabil şi datorită faptului că implică o dedicare considerabilă şi de apreciat într-o lume din ce în ce mai pe ‘repede înainte’, dat fiind procesul laborios de materializare prin ţesere ale lucrărilor. Expoziţia Ioanei Stanca de la New York, I suddenly unfurled many eyes, curatoriată de Catinca Tăbăcaru, deschisă până pe 5 mai în galeria “Brâncuşi” a I.C.R., s-a constituit în baza unui dialog menit a decripta, măcar în parte, semnificaţia simbolurilor şi obiectelor recurente în operele ei, dincolo de formele pe care le alege pentru a comunica cu receptorul de artă contemporană: foarfecele, ochii, măştile…

Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”

IOANA STANCA

 

 Ioana, cum ai conceput expoziția I suddenly unfurled many eyes din punct de vedere al conținutului, fiindcă ea conține atât piese brodate, cât și o instalație mixed media?

De când am primit invitația de a face expoziția, fiind prima dată când îmi arătam lucrările la New York, am știut că vreau să arăt câte ceva din ceea ce fac eu, să acopăr cumva o paletă cât mai largă, pentru că fac broderie, fac sculptură moale – soft sculpture -, fac și ceramică, fac instalații, fac performance, şi atunci m-am gândit să îi dau publicului de la New York niște indicii cam pe unde mă situez eu. Așa am făcut instalația cu lanțuri și cu broderii și cu ceramică, dar avem și piese brodate și avem şi o foarfecă supradimensionată, brodată și ea, care ocupă un zid. Este un simbol în ultima vreme pe care îl folosesc foarte des, cel al ochiului, care acum apare brodat și pe obiecte – cum este foarfeca – şi, cumva, de acolo a venit titlul expoziției, care s-a cristalizat în jurul acestei lucrări. De acolo am pornit.

Mă intrigă titlul expoziţiei, Brusc am deschis mulți ochi. Ai deschis ochii privitorilor artei tale sau ai deschis ai tăi mulți ochi, sugerându-mi multiple perspective personale?

E bună remarca. Da, am deschis mulți ochi şi nu se referă neapărat doar la mine. Titlul se poate referi și la ‘am deschis împreună mai mulți ochi, are multe semnificații și, în general, îmi place să nu mă opresc la una singură în ceea ce fac. De exemplu, am multe personaje care dorm în lucrările mele. Poate să fie momentul unei treziri. Ce înseamnă această trezire? Ea poate fi, să zicem, o revelație… câteodată ești conștient de ceva, ești conștient de tine sau conștient de prezența celorlalți. Cum ziceam, în broderii, personajele sunt de cele mai multe ori într-o stare de reverie, nu e foarte clar dacă visează sau meditează la ceva, dacă sunt sau nu conștiente de ce se întâmplă în exteriorul lor. Uneori putem avea revelații care, în cazul meu, vin de multe ori în urma unui proces foarte lung.

Broderia înseamnă, în primul rând, proces. Înseamnă zi de zi, ore în care îmi dedic timp ca să încep un lucru și să-l duc la bun sfârșit. Uneori, după tot acest proces foarte lent, poate apărea un moment brusc în care să ți se deschidă ceva, o revelație, la asta m-m gândit în general. Foarfeca are și ea ochi pe ea, deci este deodată o operă de artă care nu mai este doar privită din exterior, ci privește și ea spre ceilalți. Poate că foarfeca asta e, într-un fel, un alter ego al meu și eu pot să privesc prin lucrările mele mai departe… deci e și un joc acolo. Plus că ochii aceștia se întind pe tot corpul foarfecii, nu sunt localizați într-un singur loc, așa cum, biologic, îi avem noi, şi atunci acești ochi au capacitatea să te ducă și mai departe, să te extindă cumva.

Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”

Vedere din expoziţia I suddenly unfurled many eyes (ICR New York, 2022)

 

Dacă ai punctat prezenţa ochilor pe tot corpul, spune-mi de ce, de exemplu, autoportretul tău-foarfecă expus la Galeria Jecza din Timişoara în 2021 avea 34 de ochi iar foarfeca din simpozionul Staycation are doar 12? Presupun că numerele au o anume semnificație din moment ce le-ai inclus în titlu.

Da, au importanță, nu sunt niciodată întâmplătoare. Autoportret cu 34 de ochi este făcut la vârsta de 34 de ani și a fost un punct în care am simțit că e nevoie să marchez acest moment, că am ajuns poate la un fel de maturitate artistică sau în viziune. A fost un moment important și din cariera mea artistică, pentru că a fost pentru prima dată când mi-am arătat lucrările în afara țării, când le-am scos într-un exterior mult mai mare. Iar ochii aceștia ai mei au avut nevoie să devină fizic ceva… să se transforme în ceva. Atunci a fost primul moment în care am brodat ochii pe o foarfecă, deci s-au alăturat două elemente care sunt foarte importante pentru mine, au venit împreună. În Staycation, foarfeca se numea 12 Eyes and a hidden fire pentru că m-am legat de acest proiect – în care am fost 12 artiste invitate – și poate că de acolo a pornit senzația asta de extindere, pentru că noi am petrecut foarte mult timp împreună, o săptămână în care am mers în Delta Văcăreşti, am gătit împreună, am dormit împreună, ne-am împărtășit portofoliile și am vorbit despre ce facem fiecare dintre noi și despre viziunea noastră… şi atunci am simțit că am câștigat din felul de a vedea al fiecărei artiste și fiecare ochi a corespuns cumva fiecărei personalități.

Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”

12 Songs to my penumbra (detaliu) ICR NY, 2022

 

Să vorbim și despre celălalt simbol foarte prezent în ultimii ani în lucrările tale și anume foarfeca, ce poate fi percepută și ca un aliat, fiind un instrument de lucru, dar și ca o armă, un instrument de luptă. Cât de natural sau de asimilat a devenit foarfeca parte a ID-ului tău artistic… “my genderless alter ego”?

Păi, în primul rând, a fost întâlnirea practică. Am studiat pictură, am făcut trecerea spre textile și, desigur, foarfeca e principalul instrument pe care îl folosesc ca să tai o bucată de material, să tai un capăt de ață. Treptat, mi-am dat seama că instrumentul ăsta e mai mult decât un simplu instrument care taie fizic, a tăiat cumva și metaforic, să spunem… a făcut tăierea asta dintre o tehnică pe care eu o foloseam și pentru care eram pregătită spre o tehnică despre care nu știam nimic. Nu studiasem textilele înainte deci a fost un proces autodidact, am intrat pe un tărâm nou și necunoscut și, practic, ea a făcut un fel de revoluție în practica mea artistică, a marcat un moment. Sigur că, de acolo, am început să o privesc și altfel, mai departe de un simplu obiect. Îmi place că e duală, e un obiect făcut din două părți similare, uneori identice, are o dualitate care mie îmi hrănește imaginația. Seamănă cumva și cu corpul unei femei, are o dimensiune antropomorfă. Imediat ce o scoți din caracteristicile ei, cele clasice, că e un obiect metalic care taie, deci imediat ce o schimbăm și o facem de un metru și jumătate și este din material colorat și este umplută… capătă senzualitate și îți dorești să o atingi. Sunt oameni care vin și le îmbrățișează direct în atelier. A început să mă fascineze obiectul ăsta și să îl identific cumva cu mine însămi, am început să mă regăsesc în acest obiect dual. E interesant că mă gândesc de multe ori că el este și unul dintre primele obiecte care sunt folosite pe corpul nostru atunci când ne naștem, e ceea ce face ruptura dintre noi și mama noastră. Este obiectul care – așa cum ai remarcat – are și o dimensiune violentă, că poți să tai ceva și gata, căci dacă am tăiat un capăt de ață, nu mai pot să îl pun la loc… dar asta înseamnă, în același timp, că începe altceva, deci ne naștem, ieșim din mediul ăsta protector, și apoi, prin tăietură – care e ceva violent, că ne rupe de confortul acela -, începe viața. Este un nou drum, se deschide ceva.

Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”

12 Songs to my penumbra (sculptură moale, broderie pe catifea) ICR NY, 2022

 

Apropo de schimbarea de tehnică, spuneai că ‘folosirea deliberată a clișeelor pe care, în timpul studiilor de pictură – spațiu dominat de bărbați -, s-a spus să le eviți, este un statement empowering’. Să înțeleg că anii formativi de la UNARTe au lăsat urme din acest punct de vedere?

Au lăsat multe urme anii de la UNARTe și ăsta a fost într-adevăr unul dintre motivele pentru care eu am vrut să mă rup de ceea ce am învățat acolo. A sosit destul de natural. Cum ziceam, am studiat pictură şi am simțit în perioada aceea că era încă un mediu foarte tare asociat cu bărbații, cu masculinul, și că era dezirabil să te comporți într-o manieră masculină ca să fii convingătoare ca personaj feminin în școală… și, desigur, când ești student, ești foarte tânăr, îți dorești să urmezi cumva sfaturile profesorului, că e o autoritate, nu? Cu mine, așa s-a întâmplat atunci. Aveam senzația că ar trebui să emulez ceva… o atitudine, un fel de a face lucrurile. Plus că eram în 2007-2008, când tocmai se “trezea” Şcoala de la Cluj iar pictura devenea din nou ceva foarte interesant de făcut şi, cumva, ăla era modelul. Ori Şcoala de la Cluj era reprezentată, în mare parte, de bărbați. Și atunci am considerat o vreme că ăsta e drumul, că asta ar fi interesant. A mai trecut însă ceva timp şi am plecat cu bursă la Roma, unde m-am confruntat cu alte lucruri. Am fost și la Salzburg, la şcoala de vară, și toate experiențele astea, cumva, m-au făcut să-mi regândesc un pic ceea ce credeam că știu eu că aș vrea să fac în continuare, și mi-am dat seama că am nevoie să găsesc un drum mai în acord cu mine, să caut să învăț ceva nou, pentru că oricum ajunsesem cu pictura într-un punct în care nu mă mai simțeam foarte confortabil și nu mai simțeam o curiozitate în mediul ăsta. Ştiam bine să fac un lucru, îl învățasem, dar ajunsesem într-un punct în care făceam ceea ce numai intuiam şi nu mai exista o surpriză pentru mine în legătură cu mediul ăsta. Atunci mi-am zis că aș vrea să încerc ceva nou, ceva despre care să nu știu nimic. Pentru că în proiectele mele de masterat pictam oameni care coseau, a venit ideea asta: haide să cos, să vedem ce ar ieși de aici. Și a fost interesant pentru că, neștiind despre textile aproape nimic, nu am pornit cu idei preconcepute așa cum pornisem cu pictura, de exemplu, că acolo știam toată istoria artei, pe care o făcusem la școală. Ştiam multe despre pictură dar despre textile nu știam nimic şi atunci am avut o anume de libertate… tocmai pentru că nu știam nimic.

Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”

Strange Flowers (broderie pe pânză, rama de artist) ICR NY, 2022

 

Da, însă ca reacție instinctivă și involuntară, oarecum, la pictura perceptibilă ca domeniu eminamente masculin, ți-ai îndreptat privirea spre un spaţiu de expresie artistică feminin, broderia și textilele…

Feminin, da, însă nu știu cât de conștientă a fost la vremea aceea alegerea pe baza faptului că broderia e asociată cu ceva feminin. Dar mi s-a potrivit, a fost un click, așa, din prima – deși mă înspăimânta mașina de cusut fiindcă nu știam să cos -, tocmai pentru că nu avem ideile astea preconcepute despre ce ar trebui să fie bine. Adică, în cazul picturii, știam detalii tehnice, căci nu amesteci culorile, de exemplu, că le vei murdări, dar despre textile nu știam nici cum e corect să coși şi să tragi o linie. Și atunci, am avut un fel de libertate care m-a făcut să fiu foarte curioasă și foarte deschisă, să caut materiale noi și să văd ce se întâmplă dacă mă mișc într-un fel sau altul cu acul, dacă schimb acul, dacă schimb diverse piese de la mașină… şi am mers așa, din aproape în aproape. A fost un proces lung, pentru care au trebuit niște ani. A fost o perioadă de un an, aproape doi, în care nu am arătat nimic în expoziții tocmai pentru că mi-am luat acest timp în care să văd ce se întâmplă. Plus că, atunci când am început eu să cos, prin 2012, mediul textil nu era atât de vizibil ca acum, când ne găsim într-un moment în care vedem mult mai multă artă textilă, nu doar în România, ci peste tot, şi e un mediu care a fost cumva deja acceptat. Îl vedem în galerii, oamenii sunt interesați să-l arate, să-l vadă. Acum zece ani era foarte, foarte la început și eu nu prea am avut repere, adică nu am știut la cine să mă uit, artiști la care să mă raportez… şi atunci a fost o muncă foarte intimă și a trebuit să conving. Pentru că veneau oamenii în atelierul meu care nu înțelegeau foarte bine ce fac, ori acum sunt mult mai deschiși pentru că au mai văzut poate și în altă parte ceva. Atunci veneau și se întrebau: ‘Dar ce e asta? Artizanat?’. A trebuit să duc cumva și un fel de muncă de promovare a mediului textil și a broderiei, că nu mai văzuse nimeni broderie. ‘Ăsta ce e? Un tablou pictat? E goblen?’ Era multă confuzie, multă lume nu înțelegea exact sau nu identifica ce vedea, oamenii nu își dădeau seama că este textil. Mi s-a întâmplat de multe ori să am persoane care să vină și să creadă că e ceva desenat… atunci a fost și momentul în care am decis, de exemplu, să mai las din ațe la vedere, ca unul dintre motive ca să te prindă și să te facă să fii mai curios, să vii puțin mai aproape de natura mediului. Arta textilă rămâne chiar şi acum un mediu subreprezentat.

Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”

Surprise (broderie pe pânză, rama de artist) ICR NY, 2022

 

Broderia ca formă de expresie artistică suferă la nivel global la nivel de creatori de sindromul „rățuștii celei urâte”. Tu, în acest deceniu, ți-ai mai găsit rude din familia de “lebede”?

Am mai găsit. În ultimii ani au mai apărut artiști dar puțini, adică numărăm pe degete artiștii și artistele care brodează. Trăim într-o epocă în care totul se întâmplă rapid, vrem să se întâmple rapid, iar broderia nu se întâmplă rapid… ai nevoie de răbdare, de determinare, și să îți creezi o rutină ca să faci asta zilnic. Deci nu cred că oricine are răbdare să stea să brodeze la ceva timp de o lună de zile. De obicei, oamenii vor să se întâmple repede şi deci e cumva contra curentului acest mediu. În ce mă priveşte, fiecare lucrare apare influențată de lucrurile pe care le trăiesc eu și despre care nu pot vorbi, şi atunci ele se transpun în felul ăsta vizual, fiind lucruri foarte intime. Acesta este principalul meu jalon, intimitatea… și cum percep eu ceea ce mi se întâmplă mie în raport cu exteriorul.

Cum arată “exteriorul”, lumea Ioanei Stanca văzută în afara atelierului?

Păi, arată… cum arată în lucrări. Lucrările “vorbesc”, căci și ele ies din atelier.

Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”

Dusk (broderie pe pânză, rama de artist) ICR NY, 2022

 

S-ar putea spune că folosești lucrările ca măşti ale tale. Ca obiect, masca apare frecvent în creaţiile tale. Masca ascunde. Ce vrei sau ce ești nevoită să ascunzi?

Eu zic că masca și ascunde dar și arată ceva. Sau mai bine zis, ea arată altceva. Deci e un obiect dual, ca și foarfeca. Depinde ce vrem să ascundem, fiindcă de obicei nu prea discutăm despre ceea ce vrem să ascundem… şi atunci, nu aș intra foarte mult în zona asta de ascundere. Cred că ascunsul nu ține doar de genul feminin. Cu toții avem lucruri de ascuns, avem nesiguranțe, avem anxietăți, avem secrete, deci nu mă duc într-un mod particular spre ceva. Cât despre ce arătăm, acestea sunt bucățele, ceea ce dăm noi voie să iasă la suprafață şi care se întâlnește cu ceea ce vede celălalt….

Nu mă refeream în mod particular la gen, ci la persona, la imaginea publică a personalităţii tale…

Pot să-ți vorbesc aici, de exemplu, despre masca pe care o am şi acum în atelier. Ea a apărut pentru un performance care se chema Soft Rituals [Centrul de Interes, Cluj, 2018 – n.r.] și performance-ul acesta era în jurul unei instalații mixed-media, ce îngloba și broderie, și lanțuri și, nineînţeles, foarfece. Ca o paranteză, această instalație era un fel de metaforă a atelierului… un fel de pânză de păianjen macroscopică pe care, dacă faci un zoom foarte puternic, ajungi să îi vezi structura şi felul în care este construită… și în care descoperi că s-au prins multe lucruri. Aşa cum găsim câteodată o pânză de păianjen în natură în care nu s-a prins doar prada ci, întâmplător, și particule de praf, frunze, multe lucruri, la fel era și această instalație, care captase în interiorul ei mult din procesul atelierului. Și veneau doi performeri care o puneau în mișcare, devenea dinamică și, spre finalul performance-ului, după ce ei interacționau cu obiectele, simțeau care sunt texturile şi care sunt limitele, luau această mască și atunci, cumva, ei experimentau în totalitate acest proces. Pentru că masca aceasta nu are ochi deci nu are găuri, nu vedem exteriorul, ci vedem în totalitate broderia din interior. Performance-ul devenea un melanj… un pic și ca o victimă, un pic și prins în acest angrenaj, dar, în același timp, și experimentând total această experiență.

Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”

Soft Rituals (performance installation) Futura Gallery, 2018

 

Curiozitatea mea pleacă de la faptul că ai început să utilizezi măștile în asociere cu studiul mişcării sau cu materiale neuzuale şi prin asta te redefineşti la nivel de nuanţă. Cum e cazul măştii din pâine de la Romanian Creative Week din 2021…

Aceasta este altă zonă de care m-am apropiat de mai multă vreme: lucrul cu aluaturile. Mă pasionează, pentru că vine tot în aria asta a texturii, a ceva ce este maleabil, ceva ce poți să manevrezi și să îi dai o formă. Este ca și cum ai face sculptură, pe care, după aceea… poți să o și mănânci. Masca aceea de pâine pe care am făcut-o la Romanian Creative Week a fost ca un fel de altar care îmbina elemente vegetale cu niște foarfeci, ace, în fine, mai multe elemente, deci se întorcea cumva la mediul acesta textil și, iarăși, era ca un soi de ofrandă al atelierului şi a felului în care eu mă exprim. Sigur că e şi o critică sau interogare acolo, dar și o ironie, pentru că îmi place să am și umor în ceea ce fac. Nu mă gândesc la artă în maniera asta strictă și încorsetată și rigidă în care trebuie să stăm drepți. Mie îmi place să fie mult loc de joc în atelier și să nu ne luăm tot timpul foarte în serios. Chiar trecerea de la marmură la sculptură comestibilă poate să atingă puțin și ideea asta de efemer, de degradabil, de ceva după care nu mai rămâne nimic, fiindcă e vorba şi de partea asta ecologică de ce înseamnă deșeuri, ce folosim în atelier și ce se întâmplă după aceea cu resturile. Pentru că mediul textil este unul foarte poluant, eu sunt foarte atentă cu tot ce folosesc. Păstrez, de obicei… am toate ațele din ultimii ani pe care le-am tăiat de la broderii – sunt strânse acolo, undeva – şi încerc să le reciclez, să le reutilizez. Am ținut și ateliere de reciclat, de reutilizat haine şi perdele vechi, la Brest, în Franța, și cu studenții la Timișoara. Mă preocupă deci și partea asta de awareness, de conștientizare a ceea ce folosești, de a fi responsabil cu resursele. Nu-mi place ideea de risipă. Aș mai adăuga doar faptul că la pâine, la fel ca la materialele textile, este vorba de timp. Fac pâine cu maia, de exemplu, care nu se face însă într-o oră sau două fiindcă e un proces din acesta de dospire, de fermentare, care durează până la 24 de ore… deci, iarăși, mă joc un pic și cu timpul.

Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”

Ioana Stanca şi Mask for Altar of Spring & Sewing, 2021

 

Un material maleabil este şi ceramica, pe care ai folosit-o inclusiv acum, în I suddenly unfurled many eyes. Spuneai că una dintre experienţele care ți-a schimbat perspectiva în anii tăi de căutări a fost vizitarea la Berlin a expoziţiei lui Betty Woodman. Impresionată fiind atunci, de ce nu te-ai apropiat mai mult de ceramică şi ai preferat textilele?

Ce m-a impresionat atunci la Betty Woodman a fost felul în care a reușit ea să iasă din niște canoane ale mediului ceramicii. Era un fel de a folosi, de a lucra cu acest mediu, pe care nu îl mai văzusem până atunci și mi s-a părut extrem de proaspăt și de jucăuș… din nou, dimensiunea aceasta mi-a plăcut foarte tare. Adică te duci de la ceramică – din ceea ce știm în general că sunt obiectele acestea, cu ce asociem noi mediul – şi deodată ai instalații care se răspândesc pe un perete, care umplu o sală de expoziție… și se asociază în cazul ei, uneori, chiar și cu textilele. M-a impresionat această prospețime, deci ieșirea din canoane, şi nu neapărat faptul că era mediul ceramicii. Eu eram pe-atunci deja preocupată atunci de textile și, când m-am întors în București, am lucrat cu textilele pentru că-mi erau cele mai la îndemână. Ceramica a venit mult mai târziu, abia în 2019, cred. Atunci am făcut primele experimente.

Diverse materiale, diverse tehnici, iar rezultatul este mixed media. Cum e drumul de la idee şi design până la materializare când lucrezi cu asemenea medii aparte? Presupun ca ai cristalizat un algoritm personal de lucru.

Da, așa este, mi-am dezvoltat propria manieră de lucru. Procesul pleacă de la venitul la atelier, care e pentru mine ca un job. Vin zi de zi aici, stau cel puțin opt ore, în cea mai mare parte a timpului vin și în weekend… şi asta creează un exercițiu. Creează o rutină, un ritual până la urmă, în care, în timp, cum ai zis și tu, mi-am adunat instrumente cu care să îl duc mai departe și cu care să îl hrănesc. Că e faptul că desenez mult – sunt ideile care îmi vin și apoi le desenez -, că e faptul că ascult muzică, că mă uit la un film sau că citesc – am mereu cărți în jurul meu -, toate astea aduc ceva și creează acest parcurs până la lucrare.

Nu s-a întâmplat ca o schiță inițială, pe care ai dezvoltat-o și ai dus-o până la o vedea materializată, să nu îţi aducă în final acel tip de satisfacție pe care l-ai fi sperat ca artist?

Nu m-aș duce până la satisfacție dar se întâmplă. Da, se întâmplă să se schimbe traiectoria unei lucrări, să pornesc, de exemplu, cu schița și cu o anumită schemă de culoare în minte și pe parcurs să se schimbe fiindcă, sigur, arată într-un fel într-un desen făcut în acuarelă sau în creioane colorate și arată altfel atunci când încep la propriu să brodez pe o pânză cu ață. Și, atunci eu glisez destul de mult, sunt foarte flexibilă în timpul procesului. Dacă ceva nu-mi convine… schimb, nu am nicio problemă să fac asta. Sigur, se întâmplă în unele cazuri să pornesc cu o idee și ea să meargă perfect până la final, pentru că am deja exercițiul și pot să intuiesc care va fi finalitatea. Alteori, lucrarea „vorbește” și îți „spune” dacă merge să te duci înainte cum te-ai gândit tu sau dacă îți cere puțin o schimbare.

Dar dacă tu ești îndărătnică și nu îi dai atenție?

Sunt undeva între îndărătnică și foarte flexibilă.

Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”

Down (broderie pe pânză, rama de artist) ICR NY, 2022

 

Ai zis tu, la un moment dat, că ai simțit o “atracție organică” pentru textile, care “au răspuns imediat” nevoilor tale. Explică-mi un pic această dragoste la prima vedere.

Uite, găsesc un material textil, de exemplu, care îmi atrage atenția și îmi trezește imaginația. Îl cumpăr și vin în atelier, încep să-l tai și mi se pare că, deodată, s-a deschis o ușă. Cam așa s-a întâmplat cu primele mele colaje textile, așa a fost. A durat mult, cum ziceam, procesul ăsta în care eu să mă conving pe mine însămi și să-i conving și pe ceilalți că e relevant, că pot să aduc o voce în plus. Altfel, da, a fost o îndrăgostire din asta fulgerătoare. Dar… cum să zic? Și dragostea trebuie menținută, trebuie hrănită, ca să reziste în timp și să te convingă că e un loc bun în care să rămâi.

Printre lucrările tale de până acum se numără relativ puţine performance-uri. Îţi propui eventual să lucrezi mai mult în viitor în această direcţie?

Performance-urile au apărut ca o necesitate şi nu că mi-am propus asta în mod deliberat: ‘Hai să fac un performance!’. Nu mi-ar fi trecut prin minte treaba asta înainte de 2017, când am început să lucrez la Soft Rituals. Iar atunci a venit ca o nevoie, pentru că atelierul începea să fie din ce în ce mai populat de obiecte, de broderii, și am simțit că ele trebuie să vină, cumva, împreună… și mă gândeam în ce formă. Așa a apărut și instalația şi lanțul care le leagă pe toate, acesta fiind un simbol care are multe similitudini cu textilul – e ca o împletitură, e foarte maleabil -, deci practic are caracteristicile acestea organice, să zicem, ale textilelor, dar vine şi cu ceva în plus, vine cu o rigiditate, pe care acestea nu o au… nu poți să rupi un lanț. Plus că mi-a plăcut foarte tare că venea cu partea asta de sunet. Partea de sunet, iarăși, e un lucru care mă interesează, pentru că mașina de cusut face sunet încontinuu, deci, sunetul este foarte prezent în procesul acesta al broderiei. Și așa s-a născut coloana sonoră pentru Soft Rituals, în care am înregistrat tăieturile de foarfecă, mașina de cusut, care este, așa, ca un tors continuu, uneori ușor amenințător.

Ţi-a trecut prin minte să fii prezentă în propriile performance-uri și altfel decât prin intermediul foarfecelor sau ochilor brodaţi?

 Când voi simți că a venit momentul, cu siguranță că am s-o fac. Pentru Soft Rituals și pentru Elastic Structures, cunoscând atât de bine obiectele – le aveam în atelier tot timpul lângă mine -, am simțit că aș vrea să văd pe cineva care nu le știa atât de bine ca mine, cineva care e curios. Eu știu cum se simt ele la atingere, știu ce textură au, știu ce greutate au, și atunci, mi-am zis: ‘Vreau să lucrez cu cineva care nu le cunoaște, vreau să văd cum interacționează un necunoscut cu acest angrenaj.’. A fost foarte frumos să privesc din exterior pentru că am putut într-un fel să controlez felul în care se formau imaginile. Desigur, artistul are această plăcere să vadă cum se naște o imagine în fața lui, iar pe mine mă fascinează treaba asta, să se creeze o imagine care până atunci nu a existat în fața ochilor mei… mi se pare fantastic! Așa am ajuns să lucrez cu cei doi performeri. Și, iarăși, a fost multă organicitate în felul în care am dezvoltat aceste performance-uri, pentru că, deşi am avut un script, i-am lăsat mult și pe ei liberi, pentru ca mișcările să le vină natural, să fie ceva ce simt ei că le vine să facă, nu indicații regizorale și mecanice.

Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”

Soft Rituals (performance installation) Futura Gallery, 2018

 

Întrucât l-ai amintit, spune-mi câteva cuvinte şi despre proiectul Elastic Structures. Un dialog performativ de la MNAC, caracterizat de Marie de Brugerolle ca o ‘scriere coregrafică’. ‘Un spectacol extins de balet, iar trupul îndeplineşte rolul rolei de stofă.’ Și acolo, în fapt, ai creat o succesiune de imagini…

Proiectul acesta s-a putut face în 2020. A fost un lucru foarte bun, pentru că era în plină pandemie și era foarte greu să ieși din atelier. A fost această oportunitate, că am primit atunci bursa Brătianu și m-a ajutat să am un buget cât de mic ca să pot lucra cu cineva. Elastic Structures a venit pe fondul ăsta al pandemiei, am lucrat cu singur performer atunci, doar cu Iulia Mărăcine, și a fost un proces foarte intim – ne întâlneam și lucram noi două, izolate -, un proces foarte retras, cumva, de lume. De data aceasta, interacțiunea ei nu a mai fost cu un alt performer, ci doar cu o rolă de material… de fapt, erau mai multe role, în care am vrut cumva să păstrez și proporțiile din broderiile mele, unde personajele au aceeași dimensiune cu obiectele sau obiectele sunt și ele niște personaje. Nu există o ierarhie între ele și m-a interesat să văd asta și în performance… ce se întâmplă cu acest performer, care are aceeași înălțime cu rola de material, rolă care arată foarte tare, ca un mosor de ață care se desfășoară, cu care te joci. Plus că acest performance glisa întotdeauna în momente de tensiune și de relaxare. Tensiunea este ceva care se leagă foarte tare de procesul cusutului, pentru că la mașina de cusut trebuie să fii foarte atent cu tensiunea, altfel se rupe ața sau se deșiră, nu stă cusătura. Apoi, m-am gândit la felul în care lucrez în atelier: e un fel de tensiune şi atunci când cos, desigur, se tensionează materialul, pentru că sunt mii de împunsături de ac pe o bucățică mică de material. Și după aceea, sigur, trebuie să fac pauze în care eu mă relaxez și se detensionează puțin… scot de pe gherghef broderia, o las puțin să se detensioneze și ea. Deci a fost din nou, practic, un fel de replică a ceea ce se întâmplă în atelier.

Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”

Elastic Structures (performance) MNAC, 2020

 

Lucrezi toată ziua la atelier… atunci cum ajungi să te faci cunoscută ca artist în spațiul acesta de exprimare? Care sunt celelalte verigi din “lanţul” tău, care te aduc în contact cu publicul?

Uitându-mă la tine văd în fundal mașina mea de cusut. Aș asemăna mecanismul ăsta, acest angrenaj artist-galerist-public-colecționar, cu o mașină de cusut în care piesele trebuie să se alinieze și să funcționeze împreună și să meargă uns, ca să iasă o broderie perfectă. Aș începe prin a zice faptul că pe mine m-a ajutat să fiu activă pe social media, mai ales că a fost – din nou ne întoarcem la pandemie – o perioadă în care noi nu am putut să arătăm foarte mult work-ul nostru şi ca să păstrăm relația asta cu privitorii, cu publicul, trebuia să găsim o alternativă. Și atunci a fost mediul online care a oferit multă vizibilitate, și probabil că în felul ăsta mulţi au întâlnit pentru prima dată lucrările mele, fie pe Instagram, pe Facebook sau pe site. Apoi, așa mă văd și galeriști, așa mă văd și colecționari, e prima interacțiune. Asta este în zilele noastre, așa se întâmplă. Sigur, fiecare are un rol important în tot angrenajul ăsta. Artistul care își face treaba, apoi cineva care vine și te expune și live într-un eveniment, apoi e nevoie și de consumatori dar şi de cineva care să susțină partea financiară. Îmi dau seama că pentru foarte multă lume a fi artist înseamnă ceva foarte boem, că vii la atelier, ai o inspirație, lucrezi… dar te confrunți şi cu multe alte lucruri, de la chiria unui atelier până la materialele de care ai nevoie…

Mai ales că, în cazul tău, procesul de maturizare a unei lucrări de artă nu este foarte scurt şi atunci nu-mi imaginez că este simplu să te poţi concentra pe lucrarea în sine și nu pe factura de curent electric.

Într-adevăr, nu este… iar mintea artistului e multi-tasking. Trebuie să se descurce și cu următoarea lucrare, să-și găsească timp să o facă, dar şi să rezolve și problemele astea: următoarea întreținere, următoarea chirie, următoarele materiale comandate, care sosesc și pe care trebuie să le plătești şi tot aşa. E complicat și e dificil. E motivul pentru care mereu spun că artiștii trebuie apreciați când reușesc să continue să facă asta, mai ales într-o țară ca România, în care publicul încă e în formare și în care noi nu doar arătăm ceea ce facem, ci simt că și educăm odată ce arătăm publicului, ni-l construim. Am senzația că abia acum se cristalizează acesta.

Cred că oamenii sunt și un pic mai deschiși fiindcă s-a circulat ceva mai mult în ultimii ani. Suntem o generație deja de oameni care am studiat în afară, ne-am întors, am venit cu niște modele, cu niște idei, și uite că se întâmplă lucruri, cum a fost, de exemplu, Staycation [simpozionul ce a reunit la Bucureşti în vara lui 2021 6 artiste din Berlin şi 6 artiste românce, care s-a materializat apoi într-o expoziţie colectivă – n.r.], sau cum se întâmplă acum Doi Joi [proiect colaborativ lunar dedicat scenei de artă din Capitală – n.r.], pe care l-au inițiat Catinca Tăbăcaru și Daniela Pălimariu.

Sunt acum câteva galeriste care au venit cu niște inițiative noi și foarte, foarte bune, care sunt convinsă că vor aduce un fel de deschidere ce va conta pe termen lung în apropierea publicului. Asta e esenţial, altfel rămânem într-un cerc închis, în care doar noi, între noi, mergem și ne vedem expozițiile.

Artă textilă | IOANA STANCA: “Foarfeca are o dualitate care îmi hrănește imaginația”

 

În contextul Staycation ai spus ceva care m-a pus pe gânduri: ‘Procesul meditativ, auto-narativ, de a realiza o broderie îmi conservă emoțiile prin fiecare cusătură, făcând din fiecare lucrare un portal cu puteri vindecătoare.’ Ești o artistă împlinită, în plină formă creatoare. De ce ai nevoie de puteri vindecătoare?

Pentru că toți purtăm niște răni interioare ale noastre și aceste vindecări la asta se referă, la faptul că, printr-un proces, te confrunți cu lucrurile din interiorul tău și te duci mai adânc… şi asta fac eu, ca artistă. Asta înseamnă de fapt să fii într-o stare constantă de vulnerabilitate, în care mergi și autoexplorezi ceea ce se întâmplă în interiorul tău… iar asta nu e un lucru ușor, să faci treaba asta zilnic și să te afunzi din ce în ce mai tare. E o metaforă care mie îmi place foarte tare și pe care am citit-o la un moment dat, care mi se pare că se aplică și seamănă cu procesul artistic. E ca atunci când mergi și te plimbi într-o pădure și cu cât te afunzi în pădurea asta, cu atât e mai frumos și mai nou, și mai fascinant, dar, în același timp, e și mai înfricoșător. Iar procesul artistic este o călătorie, e o explorare. Depinde de tine cât de departe vrei să ajungi. Și întorcându-mă la procesul ăsta de vindecare, pentru mine este foarte real. După cum spuneam, îmi pun în desene, în broderii, mult din experiențele personale. Le traduc cumva, e ca o translație și mă ajută de multe ori să vorbesc despre ceea ce mi se întâmplă în felul acesta… cusut.

Ioana, ai fost vreodată nesinceră cu tine însăți?

Întrebarea este foarte generică. Aș spune că evit foarte tare să fiu nesinceră cu mine însămi. Cred că, pentru mine, sinceritatea și onestitatea în atelier sunt esențiale. Mă ghidează. E unul din jaloanele acelea după care mă ghidez despre care mă întrebai la început.

Interviu de IOAN BIG

  • Foto header/atelier: Ioana Stanca
  • Foto expo ICR New York: Galeria Catinca Tabacaru

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin
Share on twitter
Share on email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.