Povestea spune că, în 2009, Faust a poposit la Festivalul de la Edinburgh, unde avea să fie jucat într-o hală destinată inițial creșterii de vite. Hala, la o oră distanță de oraș, era un spațiu gol, uriaș, de aproape 180 m lungime și 80 m lățime. Tot povestea mai spune că spectacolul sibian avea să aibă un răsunet uriaș, biletele pentru cele nouă reprezentații ale sale fiind cumpărate cu două luni înainte de începerea festivalului. Niciun spectacol până atunci nu se jucase mai mult de șapte ori. Totuși, Faust a câștigat în fiecare seară aprecierea unanimă a publicului. Titlul uneia dintre multele cronici de cinci stele care celebrau reușita a rămas emblematic: „Mi-aș vinde sufletul să mai văd încă o dată acest spectacol.”
În urma acestui succes, directorul de atunci al festivalului, Jonathan Mills, mi-a propus să facem un spectacol special pentru Edinburgh. Așa s-a născut „Călătoriile lui Gulliver”, care, în 2012, se afla printre highlight-urile festivalului scoțian.
Dar marea surpriză de care am avut parte cu prilejul participării la Edinburgh în 2012 urma să fie cu totul alta. Jonathan Mills mi-a spus să îl însoțesc la locul unde, cu trei ani înainte, se jucase Faust. Însă acea hală rece și abandonată de care îmi aminteam devenise acum un centru cultural imens cu trei săli de spectacole: de 1100, de 700, respectiv de 500 de locuri. Ariane Mnouchkine, Grzegorz Jarzyna și Romeo Castellucci repetau chiar în acel moment, iar peste 50 de echipe de filmare așteptau să imortalizeze reprezentațiile. Atunci, Jonathan m-a luat de mână și m-a dus în fața ziariștilor care se aflau acolo: „Din cauza acestui domn s-a construit tot ce vedeți.”
Dar adevărul este altul: spectacolul Faust a construit, de fapt, acel loc.
Să nu fie această poveste cel mai sincer omagiu pe care teatrul sibian îl poate dedica lui Goethe, de la a cărui moarte s-au scurs în acest martie 190 de ani?
