Un calcan, ceva? Poftă mare, așezați-vă liniștiți la masă, tot în coada UE suntem la consumul de pește. Deloc surprinzător, conform unei statistici nemiloase, după debutul pandemiei de coronavirus, consumul general de peşte la nivelul pieţei autohtone a scăzut cu 20%, România clasându-se – ta-tam! – pe ultimul loc din Uniunea Europeană.
M-am tot gândit, e drept, fără să fac vreo cercetare antropologică sau de altă natură, de ce mâncăm ce mâncăm. În ceea ce privește peștele, e posibil ca lipsa de apetență cronică să ni se tragă de la precedenta pandemie, aia de comunism, care a durat mult mai mult decât asta care ne-a mascat. Cititorii mai în vârstă își pot aminti de o dezgustătoare reclamă din secolul trecut. Mă rog, mult spus reclamă. Era propagandă curată. Parc-o văd: „nicio masă fără PEȘTE. Semiconserve, conserve, preparate din pește (n.m. – ce naiba voiau să spună cu semiconserve?!). PEȘTELE, o sursă importantă și de neînlocuit în alimentația zilnică. PEȘTELE, SEMICONSERVELE și CONSERVELE din pește sunt gustoase și hrănitoare”. Cum îi șade bine propagandei, reclama era și mincinoasă: din galantare surâdeau posac doar obositele conserve de pește oceanic. Iar la Obor – da, ne făceam târguielile acolo, pe vremea când hipsterimea care bagă azi cozi la mititei și la langoși cu hashtagul #oboring nu fusese concepută – unde era pește proaspăt, era omor. Sigur că lucrurile s-au schimbat, dar peștele tot nu e o vedetă a consumului – cu excepția Deltei și a regiunilor dunărene. Sau devine vedetă punctual, pe proiect, cum se zice acum, adică în post, când se înghesuie lumea să cumpere cu nemiluita.
Personal, cam pe vremea asta, în fiecare an, începe să îmi plouă în gură după o scrumbie proaspătă la grătar. Dar cum mai e până la Paște, caut și eu alternative. La birou, mă poftesc la masă cu mâncare de acasă (uite, azi, când scriu, mi-am pus un fel de lasagna cu ton, o combinație de vreo cinci rețete, ceva deosebit, vă asigur). Iar sâmbătă seara, aștept curierul să-mi aducă o cină râvnită. Cum ar fi un file de calcan – din specia Lepidopsetta bilineata, nu vă faceți că nu știți – preparat la grătar. De aici, intervin variațiunile. Îndeobște, înclin spre sos remoulade – tot de la Nordsee îl comand, afară de cazul în care îmi înving lenea și contribui la prepararea unuia la domiciliu, de exemplu, după rețeta prietenelor mele de la Cum vă place: cu maioneză de casă, pătrunjel, tarhon, chives, muștar, capere și castraveți murați. Jinduiesc în secret la sosul remoulade american, care are o tentă roz, pentru că în bucătăria creolă din Louisiana se folosește un muștar local, chit că New Orleans nu prea se pupă la gust cu Alaska, de unde a fost pescuit calcanul dat prin făină de grâu, sare și piper, pe care-l hăpăi cu poftă și cu sparanghel, deși merge și o porțioară de cartofi natur care, înainte să ajungă în geanta curierului, au fost ținuți în baiț cu lămâie, bașca extras de morocovi și făcuți la cuptor. Luați cu pește, să părăsim și noi prima poziție din coadă la consum!
- Text de Horia Ghibuțiu.
- Foto header istockphoto.com
