Lianei Vasilescu îi place să interacționeze cu oamenii cu care intră în contact, să se conecteze cu ei și să îi ajute să își găsească propriile răspunsuri. Pentru asta, yoga s-a dovedit cea mai bună cale. Este instructor certificat de yoga și pilates, și are o vastă experiență în domeniu. În plus, ea are un background și în zona comunicare&PR, copywriting, management de proiect în sfera industriilor creative, proiecte editoriale etc. În momentul de față ea ține cursuri la Sambodhi Yoga Studio, Hotpod București, WorldClass și MyMotric.
De ce ai ales acest domeniu și prin ce alte job-uri ai trecut până să ajungi antrenoare de yoga și pilates?
Ca toate lucrurile bune în viață, yoga e ceva ce m-a ales pe mine înainte să o aleg eu. Am început să practic din ce în ce mai mult, după ce, acum 12 ani, prima mea intersectare cu yoga a fost la un workshop de Kundalini (care e fix ce nu ar trebui să facă un începător, pentru că e destul de intens și ai șanse mari să fugi și să nu te mai uiți înapoi, dacă nu ai avut tangență cu zona asta). Totuși, era clar că pe mine mă căuta povestea asta, și, deși nu am înțeles mare lucru, probabil am simțit ce trebuie, și am pornit apoi să practic și să explorez, să citesc, să practic și să mai citesc un pic, să merg la workshopuri și ore din zone foarte diferite până când, acum 5 ani, după multe workshop-uri și un prim Teacher Training (pentru că de-abia după ce îl faci pe primul începi să înțelegi cât de multe lucruri nu știi), am început să predau și nu m-am mai oprit. La Pilates am ajuns foarte repede, datorită gustului pentru anatomie și biomecanică, pe care le explorasem în primul TTC, dar simțeam că de-abia am deschis o ușiță mică de la ceea ce s-a dovedit a fi un adevărat univers de informații. Pilates-ul are influențe puternice din yoga, înot și – surpriză! – din wrestling. Se completează incredibil de bine ca experiență de predare.
Dacă mă uit în spate la traiectoria mea, a avut mereu legătură cu comunicarea – doar că am început, serios, cu facultatea de drept și un job în zona de diplomație și organizații internaționale, de unde, pe măsură ce am început să mă împrietenesc cu propria persoană, am plecat în presă (și am fost 5 ani redactor șef adjunct la revista ELLE Decoration). Apoi, din anul de grație 2011, când criza și print-ul nu s-au plăcut prea mult, am lucrat ca freelancer în zona de comunicare, copywriting și evenimente în industriile creative (târgul de bijuterie contemporană Autor, târgul de cadouri de designer Noel, ba chiar am mai lansat o revistă de lifestyle – The Art of Living – și lista e lungă și, pe alocuri, surprinzătoare. Partea bună cu viața de freelancer e că nu te plictisești niciodată, fiecare nou proiect, oricât ai încerca tu să te convingi că seamănă cu unul vechi, e mereu plin de necunoscut și te ține alert – ceea ce s-a potrivit mereu cu felul meu de a fi. Am păstrat încă o parte din activitățile astea (mai ales partea de comunicare), dar acum, de 5 ani deja, predau constant în mai multe săli și studiouri de yoga din București, ba chiar am deja la activ vreo 4 teacher training-uri făcute de pe partea asta a fileului (the teacher side). De ce am ales, m-ai întrebat – așa că o să îți spun de ce am continuat: pentru că zi după zi după zi am descoperit în mine acest teacher care vrea să spună tot ce știe, pentru că zi după zi și oră după oră am văzut ce efecte incredibile are yoga asupra mea și asupra celor care îmi intră pe ușă. Pentru că pe măsură ce aflu și descopăr lucruri noi, ele se așază logic unele după celelalte. Pentru că efectele trec mult, mult dincolo de musculatura superbă, fină și longilină, care apare în corp dacă faci yoga și pilates – pentru că adesea e terapie curată și pentru că nu e nimic mai important pe lume decât să simți că ai un sens și că ce faci tu schimbă lumea în bine. Iar eu simt asta, în fiecare zi și în fiecare oră – e suficient ca viața unui singur om care a participat la ora aia să fie un pic mai bună, fie și pentru 10 minute – the butterfly effect spune că asta, at the end of the day, face ca universul să fie mai reușit.
Care este tipul de antrenament pe care-l preferi și de ce?
Povestea asta cu yoga e așa de complexă și suntem deja atât de mulți care avem senzația că trebuie să avem o părere, încât deja există niște polarizări foarte serioase către una sau alta dintre direcții. O practică yoga poate fi un antrenament, dar în timp ce scriu cuvintele astea știu sigur că mulți practicanți nu suportă nici gândul de a te uita la ce se întâmplă la yoga ca la o activitate, să-i spunem, sportivă. Și e bine să fie așa, dar doar pentru că yoga e mult mai mult decât mișcare fizică. Însă, ca să revin la întrebarea ta, ce fac cel mai mult pe lumea asta e yoga – practic hatha (mult orientată spre Iyengar style, pentru că așa m-am format inițial și s-a potrivit pe structura mea de anatomy & alignment nerd), dar și ashtanga, care e o practică atletică și, făcută for the right reasons, extrem de meditativă. Practic mai puțin yin yoga decât predau, din păcate, deși e poate unul dintre tipurile de yoga cel mai aproape de sufletul meu. Însă, antrenament poate să fie și schiul, care mă face fericită – schiez ori de câte ori pot, mult și uneori cu chiuituri (m-au auzit toți prietenii cu care am schiat vreodată, așa că mă gândesc că e momentul să afle și necunoscuții: chiar chiui de bucurie câteodată pe pârtie, când prind viteza perfectă pe zăpada perfectă. De vreo 3 ani fac schi de tură, care e cea mai bună invenție pentru România, unde sunt munți mulți, dar cabluri puține. Sau cățăratul – în sală sau pe stâncă, unde iar sunt fericită și unde mi se antrenează corpul și mai ales mintea. Sau câte un workshop de dans contemporan, unde se leagă toate – yoga, pilates, forță, emoție. Sau, ani de zile am mers constant la box, care e un altfel de dans, dar tot o explozie de energie. Așa că, dacă vrei un răspuns scurt – prefer antrenamentul pe care îl fac în clipa aia, pentru că orice aleg să fac, fac cu toată bucuria și intensitatea pe care le găsesc în sistem. Și, de obicei, găsesc.
Spune-ne un lucru pe care foarte puțini oameni îl știu despre job-ul de antrenoare de yoga și pilates.
Poate că ceva la care oamenii se gândesc mai puțin e că treaba asta poate fi făcută cu umor și easiness, cu glume și autoironie, poate fi intens spiritual chiar dacă uneori arată a stand-up comedy. Glumesc și nu prea – sigur că vorbesc despre asta, pentru că ăsta e trademark-ul meu, așa îmi țin orele, ne ocupăm serios de tot, dar fără să ne luăm în serios, și asta face totul mai ușor de digerat și mai ușor de folosit. Umorul e cea mai serioasă armă împotriva rigidității – dacă la yoga nu-l folosim, atunci nu știu zău unde s-ar potrivi. Un corp flexibil face loc unei minți flexibile și invers, iar umorul atinge simultan niște butoane foarte importante: ironie și autoironie, frustrare și ego, idei preconcepute și dorințe absurde. Le atinge și le armonizează, în cel mai fin mod posibil.
Habar nu am ce nu știu oamenii despre job-ul ăsta – doar îți ziceam mai devreme că oricum avem toți o părere imediat, deci chiar și cei care nu știu, tot știu. Poate ceva ce e util de știut e că, mai ales apropo de yoga, și un instructor de yoga e om – poate că bea vin și uneori n-are chef de nimic, poate că uneori nu știe să aplice ceva ce știe să îți explice, poate că uneori nu vede până în spatele sălii și nu te bagă în seamă o oră întreagă sau îți încurcă numele și ce e bine e să știi că asta e despre el (el, instructorul), nu despre tine.
Sau, uite, ceva ce e un pic contraintuitiv – adesea, cei mai buni profesori (de aproape orice, zic eu, că se aplică și la vioară și la karate) nu sunt cei mai buni practicanți. Și știi de ce? Pentru că marii talentați – un violonist excepțional sau un dansator suprarealist de bun – au combinația ideală de înnăscut cu dobândit, au poate un fond genetic deja bun în direcția respectivă, peste care vine enorm de multă muncă, e clar. Un profesor bun e un om care a avut multe obstacole de învins – și, ca să revin la concret, un corp care, din fabrică, poate să facă orice, nu îi oferă posesorului lui atâtea informații ca un corp mai rigid, mai lent, mai rezistent, unde e multă muncă de convingere, de explorare, unde trebuie să îți accepți limitele de moment, fără ca totuși să te oprești, unde ai mereu un challenge să descoperi cum să treci și de blocajul ăsta, fie el fizic și mental. Asta te face să poți explica și să poți înțelege tipuri de corpuri și tipuri de mentalități, să înțelegi ce poate face omul din fața ta și ce nu poate face în clipa asta (și, uneori, nici mai târziu) indiferent de cât ai vrea tu să facă. Te face să fii empatic într-un fel constructiv, în care știi pe pielea ta că uneori e greu și că, totuși, aproape mereu, e loc să mergi mai departe.
Care este cea mai importantă calitate pe care o antrenoare de pilates și yoga trebuie să o aibă?
Păi hai să pornim de la cea mai importantă calitate pe care trebuie să o aibă un om care lucrează cu oameni – că, înainte de orice, e vorba de capacitatea de a stabili o conexiune cu persoana din fața ta și pentru asta trebuie să ai curiozitate, atenție, răbdare și, poate cea mai grea dintre toate, să judeci cât mai puțin. Eu cred, înainte de orice, în autenticitate, în a fi true to yourself, a transmite doar lucrurile pe care le-ai internalizat, în a vorbi cu vocea proprie și nu cu vocea din cărți, în a fi deschis și vulnerabil chiar și atunci când ești în postura de profesor, să accepți că ce spui poate fi primit sau nu, că vei face greșeli și că vei învăța enorm de la elevii tăi. Dacă vrei să-ți spun lucrurile astea pe scurt, cele trei cuvinte sunt: autenticitate, răbdare, curiozitate.
Care sunt cele mai mari greșeli pe care le fac românii atunci când vorbim despre sport / mișcare?
Românii sunt și ei oameni și oamenii fac greșeli, pentru că nu poți să funcționezi la capacitatea ta reală și completă de om, decât dacă faci greșeli. Singura modalitate în care nu le faci e cea în care ești blocat, inert, precaut. Știu că ai vrea să fac mai puțină filozofie și să fiu mai concretă, dar mi se pare așa de important să ne oprim mereu și să ‘question everything’ – să punem la îndoială, să nu luăm de-a gata, să găsim prin buzunare ceva gândire critică și, mai ales, deschidere către orice.
Dacă vrei, pot să-ți spun care cred eu că era cea mai mare greșeală pe care o făceam eu pe vremuri, și sigur mai sunt ca mine: nu făceam sport și mișcare decât dacă aveam 2-3 ore libere, ca să mă pot ocupa serios de asta. Practic, dacă într-o zi nu puteam să tai o fereastră de două ore în care să merg la sală sau să fac ceea ce consideram eu o practică completă, nu mai făceam nimic. Asta e o greșeală, corpul și mintea îți sunt recunoscătoare și pentru 10 minute de întins articulații sau de alergat/mers, sau pentru o planșă de 1 minut și 30 de abdomene.
Care sunt cele mai mari satisfacții pe care ți le oferă acest job?
E cel mai ușor job greu. Știi de ce? Pentru că e incredibil de rewarding, pentru că simt un boost de energie și încredere în oameni și în viață de fiecare dată când închei o oră. Sau, mai bine zis, în fiecare oră, pentru că și atunci când poate am avut o zi grea și aproape că mi-e teamă că mi s-au terminat cuvintele pe ziua aia și nu mai am resurse pentru nimic, totuși, în maxim 10 minute de când încep ora, simt că am înviat, că îmi circulă sângele prin vene și ideile prin minte. Serios: așa simt, la fiecare oră, indiferent dacă am 3 oameni în sală sau 33 – simt că primesc enorm, mereu mai mult decât dau – și dau mult, don’t get me wrong, pentru că cu cât împărtășesc mai mult, cu atât primesc mai mult înapoi. Nu am crezut niciodată că trebuie să ofer cu pipeta ce știu și ce am de transmis; chiar dacă informația e putere, măcar în domeniul ăsta informația (și, sigur, dacă vrei să apăsăm și butoane mai profunde, nu doar informația ci și energia care se creează) este un tip de putere și de energie care se întoarce înzecit. Chiar dacă spun tot și nu mă interesează deloc să păstrez misterul care să mă facă să par înțeleaptă sau cine știe, inițiată, sunt pe zi ce trece mai sigură că resursele mele se refac cu atât mai mult cu cât nu țin nimic pentru mine.
Care ar fi cel mai important sfat pe care l-ai da cuiva care-și dorește să facă ce faci tu?
Să-și păstreze mintea începătorului. Să nu cadă în capcana unui curs absolvit și a unei diplome pe care scrie ‘teacher’. Să caute, să întrebe, să pună la îndoială, să citească și să exploreze, să asculte mai ales, ca și cum nu are niciun răspuns și să aibă încredere că de multe ori are toate răspunsurile. Să fie humble – că traducerea în română e cam șchioapă și nu spune decât parțial ce vreau să spun – adică să știe că uneori va avea elevi mai buni ca el, mai învățați, mai flexibili, să știe că va face greșeli și că va repeta greșeli, să știe că mereu e loc de învățat. Să vorbească din inimă mai des decât din minte, să creadă în puterea pe care o are și să nu o folosească niciodată decât pentru a face bine. E multă putere acolo, mai ales atunci când în fața ta vin oameni deschiși, care, după o practică yoga puternică (fie ea ușoară sau grea, mă refer mai ales la efectul asupra fiecărui individ în parte), sunt foarte vulnerabili în fața ta. Ai atunci șansa să pui acolo ceva bun, profund, valoros, să le arăți câtă putere au și că tu doar ții o oglindă și creezi un context. Spun asta pentru că puterea asta e hipnotică și uneori simți adierea asta a senzației că ești un zeu care face și desface. Nu ești, dar dacă te duci în zona aia nu e imposibil deloc să faci rău și să tulburi echilibrul celor din fața ta.
Te antrenezi și în aer liber (atunci când vremea permite)? Dacă da, ne poți spune, te rog, câteva locuri unde-ți place să faci acest lucru și pe care le recomanzi?
Da! În aer liber e cel mai bine, și fac asta cu cea mai mare fericire cât de des pot, cu siguranță fără să mă gândesc prea mult dacă vremea permite sau nu – important e să permită mintea, că după aia, totul e posibil – ploaia e doar apă, care se usucă, vântul e aer bun și curat, zăpada e apă oprită în timp, chiar și noroiul e pământul ăla bun cu care toți terapeuții, de la șamani încoace, îți spun să te conectezi și să-l atingi și să îl lași să-ți dea energie și viață.
Unde? Păi depinde ce fac – schiez și bântui toți munții care îmi ies în cale, vara și iarna; un loc de care mi-am amintit acum, brusc, și ți-l spun ca să fie și ceva concret sunt Munții Baiului, sus la Azuga, unde iarna sunt niște peisaje lunare numai bune de explorat pe foci (adică cu schiurile de tură), iar vara sunt niște poteci dulci și trasee de bicicletă minunate, unde vezi până la orizont și chiar dincolo.
Fac yoga pe iarbă sau pe nisip, ori de câte ori găsesc 2 metri pătrați ceva mai plați, mă cațăr fără talent, dar cu entuziasm prin Cheile Râșnoavei sau la Peștera Muierii, merg și înot în orice mare sau lac îmi iese în cale, fie că sunt la Gărâna sau în Mongolia.
Cum te-a afectat pandemia și cum te-ai adaptat în această perioadă, pentru a putea să-ți practici în continuare meseria?
Deloc nu mi-a plăcut că am fost departe de oameni și de studiouri și de săli (fac distincția asta pentru că predau și la World Class și în două studiouri exclusiv de yoga, la Sambodhi și la Hotpod). Mi-a lipsit enorm vibe-ul și energia aia bună, autentică, din care ne hrănim toți într-o oră de yoga. Mi-a lipsit atingerea emoțională și cea fizică – eu cred mult în ajustările fizice, te ajută să îți găsești părțile corpului mai repede și să le folosești cu mai multă finețe și încredere decât atunci când totul se întâmplă doar din cuvinte.
Nu am făcut online decât extrem de puțin, la insistențele unor prieteni care practicau cu mine, dar mi s-a părut frustrant și incomplet. Sigur că e o soluție temporară și e un pic mai bine decât nimic, dar pentru mine e ca și cum aș comunica cu oamenii dintr-un acvariu – distorsionat, înfundat, incomplet – și spun asta deși poate cel mai facil instrument pentru mine sunt cuvintele sunt cea mai mare avere, sunt unealtă de orice fel, sunt plastilină în mâinile mele, le iubesc și ele pe mine – și totuși nu aș da niciodată experiența reală, concretă, pe cea intermediată de un ecran.
Altfel, să știi că pentru mine pandemia a fost un mare noroc – eram în anul trei la psihologie, atunci când a început, și fără lunile alea 3 de pauză, fără ore și aproape fără proiecte, nu mi-aș fi scris niciodată lucrarea de licență. E destul de greu – am aflat eu pe pielea mea – să mai ai la 40 de ani răbdarea și dedicarea de la 20, să stai 10 ore pe zi în fața laptopului, să faci cercetare și să înveți statistică (cine a făcut, știe exact ce zic). Dar nu se întâmpla nimic altceva, așa că, datorită pandemiei, am putut să mă opresc din iureșul care e viața mea (și pe care l-am reluat cu entuziasm imediat ce am putut, pentru că asta sunt și așa fac lucrurile cel mai bine) și să am acum și diplomă de psiholog.
Când vine vorba de sport, ce-i caracterizează cel mai mult pe români, din experiența ta?
Știi, eu am predat yoga în multe locuri din România, extrem de diferite – de la săli de gym, unde se fac mușchi și e multă competitivitate, la resorturi din Deltă, unde oamenii sunt în vacanță, chill&relaxed. Am predat și în Anglia cea politicoasă sau în Thailanda cea flexibilă. Oamenii sunt diferiți, nu pentru că sunt români sau thailandezi, ci pentru că avem structuri diferite și contexte diferite, pentru că sunt perioade în care cine ne cunoaște ne-ar defini ca agitați și energici, și perioade în care prieteni noi ar jura că suntem cea mai zen creatură de pe fața pământului.
Sigur că există influențe culturale adesea puternice, sigur că în Anglia am întâlnit un anumit tip de disciplină dar poate mai puțină plăcere, și poate în studiourile de yoga am găsit mai multă răbdare, iar într-un gym, mai multă determinare. Dar nuanțele există de la un cartier la altul – în sudul Bucureștiului ai un vibe diferit de cel din nord, și aceiași oameni sunt diferiți dimineața și seara.
Știu că pare că evit întrebarea, dar viața fără nuanțe e cam anostă, zic eu. Și nuanțe sunt, multe de tot, și fără ele ne trezim că declamăm repede niște maxime, le trimitem în lume fără discernământ.
Aș zice, dacă vrei, că în România e mult entuziasm combinat cu un delay în acțiune – oamenii vor să facă, vor să se miște, știu că e bine, dar durează un pic până fac și saltul ăla de pe canapea pe saltea. E un banc care îmi place maxim pe tema asta: doi prieteni stau de vorbă la un vin: – Maaamă, ce-aș mai vrea să mai merg la Paris! – Ah, ai mai fost? – Nu, dar am mai vrut!’’.
- Text de Gruia Dragomir.
