Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 07/02/2022
Artă & Cultură / Carte

ALEGERILE CLAUDIEI | Yōko Ogawa: Poliția Memoriei

Claudia Aldea De Claudia Aldea
Comentarii ALEGERILE CLAUDIEI | Yōko Ogawa: Poliția Memoriei Share ALEGERILE CLAUDIEI | Yōko Ogawa: Poliția Memoriei


„Nu-i nimic dureros. O să se petreacă pe nesimțite, într-o dimineață, când nici nu te-ai sculat bine din pat. O să rămâi nemișcată, cu ochii închiși, cu urechile ciulite să surprinzi tresărirea din aerul dimineții, presimțind că, pe undeva, ceva s-a schimbat, că nimic nu mai era ca înainte. Și așa vei ști că ai pierdut ceva, că pe insulă s-a mai produs o dispariție.”

ALEGERILE CLAUDIEI | Yōko Ogawa: Poliția Memoriei

Cartea a fost tradusă la editura Humanitas

Cum ar fi să trăim într-un loc în care lucrurile ar dispărea fără urmă atât din casele, cât și din mințile și amintirile noastre? O insulă unde te-ai putea trezi într-o dimineață fără parfum, pălării, timbre, trandafiri, păsări sau clopoței și în care ar exista o Poliție a Memoriei care să se asigure că lucrurile rămân uitate pentru totdeauna și că persoanele care își amintesc de ele sunt pedepsite și înlăturate pentru a nu perturba modul în care funcționează societatea. O lume în care obiectele declarate dispărute trebuie să fie arse, îngropate sau aruncate într-un râu, uitate de toată lumea, iar oamenii pierd orice legături pe care le aveau cu ele.

Aceasta este premisa din „Poliția Memoriei”, scrisă de autoarea japoneză Yōko Ogawa, o distopie care a fost publicată pentru prima dată în anul 1994, revenind în atenția publicului odată cu traducerea sa în engleză, câștigând American Book Award în 2020.

Eroina cărții este o scriitoare fără nume, care publica volume în care își explica, în diferite forme, fenomenul disparițiilor (fragmentele, care vorbesc despre pierderi printr-un pianist care renunță la iubita sa, o balerină care rămâne fără un picior și un băiat care este afectat de o boală, apar și în roman). După ce întreaga sa familie moare (părinții ei își aminteau fiecare lucru care dispăruse de pe insulă, lucru considerat inacceptabil de Poliția Memoriei), femeia rămâne singură, alături de poveștile ei: „E ciudat să poți crea ceva nou, cu ajutorul cuvintelor, pe o insulă unde aproape totul dispare”.    

ALEGERILE CLAUDIEI | Yōko Ogawa: Poliția Memoriei

Pe lângă controlul absolut asupra cetățenilor insulei, Poliția Memoriei (care poate fi comparată cu Poliția Gândirii din romanul 1984, de George Orwell, sintagma „Ignoranța este putere” fiind potrivită contextului), încerca să îi descopere pe cei care nu își pierdeau memoria cu ajutorul oamenilor de știință (cum sunt prietenii de familie ai personajului principal, profesorul Inui și familia sa, care, după ce primesc o citație pentru a se prezenta la un laborator de analize genetice, fug în prima parte a romanului). După ce eroina realizează că editorul ei, R, își amintește toate lucrurile care au dispărut (precum culoarea smaraldului sau mirosul parfumului), decide să îl ascundă de autoritățile care deveneau din ce în ce mai brutale într-un spațiu de depozitare din biroul tatălui ei pentru a-i salva viața.

Ușor, ușor, toate lucrurile care ar putea elibera (fizic sau psihic) oamenii din situația în care se află, precum fotografiile, hărțile, calendarele, cărțile, bărcile sau instrumentele muzicale, dispar. În final, cetățenii încep să-și uite chiar și părți ale corpului (care, deși atașate de ei, își pierdeau însemnătatea și nu puteau fi folosite), rămânând în cele din urmă fără identitate, cu o simplă voce care aștepta, la rândul ei, să dispară. Singurii care mai pot umbla pe insulă devin cei care își amintesc ceea ce toți ceilalți au uitat: cum să trăiască.

ALEGERILE CLAUDIEI | Yōko Ogawa: Poliția Memoriei

Cartea poate fi interpretată în nenumărate moduri, fiind descrisă de Jia Tolentino, care scrie pentru The New Yorker, prin „dreamlike story of dystopia”. De exemplu, poate fi privită ca pe o poveste despre pierderea identității umane, care începe cu renunțarea la cele mai mărunte lucruri, ducând la dispariția propriei voci (sau a propriului suflet). Cei care nu pot uita sunt cei care păstrează esența ființei umane în interiorul lor. În altă interpretare, Poliția Memoriei, despre care autoarea nu oferă prea multe detalii, poate fi privită ca fiind chiar timpul („Timpul curge înainte fără preget și nu se supune regulilor sau ordinelor”) care, nemilos și omniprezent, ia cu el toate lucrurile importante pentru noi.

Romanul mai poate fi văzut și ca o lucrare cu temă politică (având nenumărate elemente care pot fi legate de regimurile totalitare din istorie, văzându-se astfel influența lui George Orwell) sau poate reprezenta o cercetare asupra morții: cum se întâmplă și cum este simțită de cei rămași (care nu uită) lipsa ființei care dispare. Chiar și eroina fără nume poate fi înțeleasă fie ca un mod prin care autoarea s-a folosit de ea pentru a ilustra un personaj de tipul „everyman”, fie ca o continuare firească a temei dispariției și morții: naratoarea nu își mai amintește, la finalul cărții, cine este.

Povestea mai poate avea și o altă explicație: dacă în momentul în care percepem un fapt ca fiind real, el devine, în conștiința și memoria noastră, real (cu consecințe în lumea reală), tot la fel, ceea ce dispare din memorie (fiecare obiect poartă cu el un simbol), dispare și din lumea fizică în cel mai scurt timp, propria noastră percepție devenind astfel o Poliție a Memoriei care ne închide într-o anumită variantă a realității.

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută