Una dintre cele mai apreciate chitariste europene din tânăra generaţie, Laura Cox (n. 1990), jumătate britanică şi jumătate franţuzoaică dar 100% rockeriţă, este exact ceea ce promite, o “Badass Rock’n’Roll Lady“ care îşi captivează publicul on şi offline cu solo-urile ei în forţă şi o voce irezistibilă, care o plasează în trena unor predecesoare celebre precum Joan Jett din perioada The Runaways, Nancy Wilson de la Heart ori Nita Strauss, superchitarista lui Alice Cooper.
Inepuizabilă în a sublinia că e mult mai puţin interesată de a promova un look bazat pe sex appeal decât de modul în care stăpâneşte instrumentul, Laura Cox s-a relevat ca o infuzie de prospeţime, energie şi forţă în ediţia din această toamnă a Braşov Jazz & Blues Festival.
Influenţată de chitarişti precum Joe Bonamassa, Mark Knopfler sau Slash dar şi de cantautoare ca Sheryl Crow, eclectica artistă a apărut ca o tornadă pe scena muzicală occidentală, primul ei disc, Hard Blues Shot, din 2017, vânzându-se în doar câteva luni de la lansare în peste 10,000 de copii în Franţa natală, fiind urmat pe parcursul anilor de o serie consistentă de turnee sold-out. Cât despre succesul pe Internet, Laura a ajuns rapid la 380,000 de subscriberi pe canalul ei de YouTube şi 90 de milioane de vizualizări! Cel mai recent LP al ei, Burning Bright, înregistrat în legendarul studio belgian ICP, vă poate da o idee despre formidabilul talent al acestei chitariste emergente.
Foto: Christophe Crenel
Laura, îţi defineşti stilul ca fiind Southern Hard Blues. Explică-mi ce înseamnă…
E simplu. Chiar de când am început să fac muzică, cu destul timp înainte să-mi formez trupa, eu nu m-am concentrat niciodată pe un anume stil fiindcă iubesc în egală măsură Hard Rock-ul, Classic Rock-ul şi muzica Country, şi apoi, odată ce grupul [Laura Cox Band] s-a coagulat, am încercat să-mi definesc un stil care să corespundă tuturor acestor influenţe. Deci am o bază de Classic Rock cu tentă uneori Sudistă/Country, iar alteori cu accente Hard, iar termenul acesta mi s-a părut că este acoperitor pentru registrul nostru.
Înţeleg, doar că a copilări cu aceste muzici nu făcea obligatorie şi adoptarea lor ulterioară ca performer. Puteai alege să fii mai ancorată în trendurile specifice contextului şi vârstei, de exemplu să te orientezi spre Alternative-Rock…
Ai dreptate şi nimic nu este bătut în cuie… încă se mai poate întâmpla asta. Numai că, pentru moment, rămân fidelă gusturilor mele de origine. Şi asta nu numai pentru că am descoperit muzica datorită tatălui meu care adora Country-ul şi Classic Rock-ul ci şi pentru faptul că, prin intermediul acestor stiluri, am învăţat să cânt la chitară. Aşa că nu este exclus ca în viitor să îmi schimb stilul dar el va rămâne întotdeauna centrat pe aceste influenţe. Voi cânta poate mai ‘soft’ sau mai ‘hard’ însă tot în aceleaşi culori. A cânta Rock Alternativ în condiţiile în care am ascultat prea puţin ar fi lipsit de sens pentru că ar însemna că a apărut în exprimarea mea de nicăieri.
Mulţi oameni ascultă muzică dar puţini dintre copiii lor devin muzicieni.
Vezi tu, am început să cânt pentru că părinţii mei ascultau, într-adevăr, multă muzică, însă n-am făcut-o imediat pentru că ei nu erau şi muzicieni… n-am avut muzicieni în familie care să mă împingă de la spate şi să-mi spună că ar fi bine să devin şi eu ca ei. Abia când mă apropiam de intrarea la liceu – aveam vreo 13-14 ani – am început să fiu ceva mai interesată de Rock pentru că aveam prieteni care ascultau, ba unii dintre ei cântau şi la chitară, şi am devenit mai motivată să încerc la rândul meu. Am avut nevoie de un asemenea declic dat de anturaj şi drept urmare am început să învăţ să cânt la chitară destul de târziu… privind în urmă, aş fi preferat să se fi petrecut mult mai devreme. Dar asta e… vorbim acum de ce s-a întâmplat cu mai bine de 15 ani în urmă.
Dar odată ce ai început cu acest melanj de Rock, Country şi Blues, ai perseverat să înoţi în Franţa împotriva curentului…
Da. Nu ştiu cum e în România fiindcă nu cunosc deloc muzica de aici deşi, din ce-am auzit la radio în drumul de la aeroport, am rămas cu impresia că e cam la fel ca-n Franţa… dar s-ar putea să mă înşel, însă da, faptul că tatăl meu este englez mi-a adus probabil influenţe diferite, care m-au împins pe o direcţie bună. Dacă ambii mei părinţi ar fi fost francezi şi dacă, la fel, aş fi învăţat să cânt la chitară poate că acum făceam o altfel de muzică. Franţa nu e deloc o ţară Rock, oamenii sunt mai degrabă fani Electro, Pop, R&B, genurile astea de muzică, dar, în acelaşi timp, asta e bine, fiindcă se împlinesc patru ani de când facem turnee în mod regulat şi cum stilul nostru nu e foarte popular, nu e foarte la modă, am reuşit să ne formăm un fanbase extrem de fidel, care ne urmează peste tot. Deci, până la urmă, nu e chiar aşa de rău să fii un pic distanţat de muzicile care plac publicului larg.
Tu aveai însă deja un fanbase global, certificat de milioanele de vizualizări de pe canalul tău de YouTube. Cum a fost confruntarea directă cu fanii la primele tale apariţii live, în concerte?
Mi-a fost frică… mi-a fost frică pentru că trecuse destul de mult timp până îmi formasem trupa. Când de-abia te-ai închegat ca grup, nimeni nu te cunoaşte iar aşteptările de la tine nu sunt cine ştie ce, fiindcă eşti debutant şi, drept urmare, nu există un stres… ori eu începusem să postez pe YouTube la vreo 2-3 ani după ce m-am apucat de chitară şi deja aveam enorm de mulţi privitori în momentul în care am fondat grupul, iar această notorietate mi-a creat puţină teamă de cum voi fi primită când voi performa în faţa celor care aveau setate aşteptări mai mari în ce mă priveşte. Până la urmă totul s-a petrecut cu bine dar a durat ceva vreme până să-mi înving frica pentru că pe atunci eram destul de timidă şi de închisă în mine. A durat ceva până să mă simt în largul meu pe scenă în acele prime concerte susţinute împreună cu grupul meu… cred că asta se întâmpla prin 2014 şi trecuseră deja opt ani de când cântam la chitară. De atunci însă încrederea în mine însumi a crescut din ce în ce mai mult…
… deci scena a funcţionat în cazul tău ca un soi de terapie contra timidităţii?
Da, da, mi-a permis să mă deschid mai mult. Cred că sunt oameni născuţi pentru asta, care se simt bine în mod natural în universul care este scena dar eu nu eram dintre aceia. Eu a trebuit să mă obişnuiesc puţin câte puţin cu ea dar în momentul actual m-am deschis şi mă simt absolut confortabil în faţa publicului.
Colaj Foto: Christophe Crenel
Spune-mi cum te-ai oprit asupra celorlalţi muzicieni fiindcă păreţi o trupă foarte bine sudată.
Sigur, în timp, line-up-ul a suferit unele schimbări dar baza comună o reprezintă Mathieu [Albiac], chitaristul grupului. Ne-am întâlnit în 2010 la un concert unde am descoperit că eram interesaţi amândoi de aceeaşi formaţie, ne-am simpatizat şi apoi am devenit foarte buni prieteni. După câţiva ani, mi-a spus: ‘În loc să faci muzică pentru YouTube în camera ta, ai putea să mai ieşi şi să cânţi cu persoane reale, să îţi împărtăşeşti pasiunea cu alţii.’. Astfel am hotărât împreună să creăm un grup. Pe atunci nu aveam nicio cunoştinţă sau vreun contact în mediul muzical, deci am sfârşit prin a ne uita pe Internet pe site-uri dedicate întâlnirilor dintre muzicieni, şi în felul ăsta am ajuns la cei doi care aveau să devină basistul şi, respectiv, bateristul trupei. Bateristul [Antonin Guérin] pe care îl avem în momentul de faţă cântă deja cu noi de ceva vreme însă Marine [Danet], basista, este cooptată destul de recent. Nu e rău să avem încă o fată în formaţie fiindcă mă completează foarte bine pe partea vocală.
Nu ai avut dificultăţi în a fi acceptată ca lider într-o trupă formată eminamente din băieţi?
Ba da… şi chiar dacă în ultimul timp am început să mă impun din ce în ce mai mult ca patroană a grupului, cel puţin în prima fază a fost cu-adevărat complicat, fiindcă a domina nu a făcut parte niciodată din caracterul meu. Şi, de fiecare dată când mi se punea o întrebare, eu răspundeam cu ‘Da, da, cum vrei tu’ sau cu ‘Îmi este egal cum facem’, iar ei erau cei care alegeau în locul meu. Regret toţi acei ani în care am lăsat mult prea mult de la mine dar acum, fără să îmi doresc să par rea, sunt hotărâtă să preiau eu integral fraiele şi să dirijez trupa. Altfel, dacă stau să îmi aplec urechea la ce zice fiecare, ne disipăm într-o multitudine de direcţii şi există riscul ca ceea ce facem să nu mai aibă identitate.
La Brașov Jazz & Blues Festival 2021, Foto Genu Ariseanu
Vorbeşte-mi niţel despre relaţia ta cu chitara. Foloseşti instrumente diferite pe scenă şi în studio? Ai brand-uri favorite?
De când m-am apucat de cântat la chitară, am fost atrasă de Les Paul, probabil datorită lui Slash de la Guns N’Roses. Iubesc mult această formă de chitară şi îi ador sunetul plin. De asta continui să cânt pe Les Paul, mai ales că am descoperit un model mai manevrabil şi mai simplu de utilizat, şi anume Les Paul Junior, în care regăsesc caracteristicile fundamentale ale Les Paul însă are un sunet care îl apropie un pic mai mult de Telecaster… şi, în plus, această chitară e mult mai uşoară, deci pe scenă mă doare mai puţin spatele. E cu adevărat o Les Paul dar o versiune mai simplă. În studio folosesc aceleaşi chitare cu care mă simt deja comod în cântările live, deci sunt înclinată să utilizez cam peste tot acelaşi material. Am avut şansa să înregistrăm ultimul nostru album într-un studio superb din Belgia [ICP] şi chitarele pe care le-am folosit îmi aparţin dar amplificatoarele au fost ale lor fiindcă erau unele vintage care sunau mai bine decât ce aveam eu… deci în studio, cânt pe instrumentele mele dar în ce priveşte amplificarea lucrurile diferă de la caz la caz.
Eşti stângace de felul tău. A fost asta pentru tine, mai ales în concerte, un handicap sau un cadou al sorţii?
Faptul că din naştere îmi folosesc instinctiv mâna stângă nu schimbă cu nimic lucrurile. Sunt stângace dar cânt cu dreapta, pentru că dreapta este mai leneşă iar stânga e mai performantă pe gâtul chitarei, deci încerc să utilizez tehnici care nu presupun mişcarea excesivă a dreptei, ce nu poate fi asociată la mine cu super-anduranţa. Asta mi-a permis să îmi dezvolt un stil aparte în ce priveşte mişcarea degetelor dar, în fond, n-am ajuns niciodată să îmi pun prea multe întrebări legate de acest amănunt. Pentru mine este natural să am stânga pe gâtul instrumentului fiindcă am privit-o întotdeauna ca fiind mâna principală. Poate am greşit dar, în fine, aşa am învăţat eu să cânt la chitară.
O fază esenţială în evoluţia ta a început odată cu primele compoziţii proprii. Când ai dobândit credinţa că poţi fi realmente o bună compozitoare?
Foarte, foarte greu de spus. Pentru că încă am dubii că sunt o bună compozitoare. Vezi tu, am început să compun fără a avea vreo grijă, pentru că mi-am zis că nu e obligatoriu ca alţi oameni să ajungă să asculte ce compun şi pot face asta strict pentru mine însămi. Deci zero presiune sau stres… n-am privit-o ca pe o provocare. În fond, aveam posibilitatea să nu le fac publice niciodată. Abia mai târziu, când trupa s-a afirmat, când ne-am găsit manager şi am semnat cu casa de discuri, care ne-a împins în direcţia asta, mi-am spus că trebuie să îmi asum, că trebuie să încep să cred. Pentru că dacă un manager, o casă de discuri şi publicul, toţi aceştia cred în mine dar eu însămi nu cred, lucrurile nu vor funcţiona. Deci presupun că acela a fost momentul de care spui, cel când toată echipa noastră a început să funcţioneze ca unsă. Când eşti înconjurat de profesionişti, te vezi obligat să ai încredere în tine şi să-ti forţezi limitele, să crezi în ceea ce faci pentru că nu vrei să îi decepţionezi pe ceilalţi. Iar eu n-am vrut nici să mă dezamăgesc pe mine însămi.
La Brașov Jazz & Blues Festival 2021, Foto Genu Ariseanu
Încotro te îndrepţi pentru inspiraţie? Despre ce anume cânţi?
Uneori sunt istorii fictive, poveşti care nu există, iar alteori au, pur şi simplu, legătură cu un film sau cu un serial pe care l-am văzut. În unele cazuri, ideea vine de la Mathieu, celălalt chitarist al grupului, care compune la rândul său şi în ultimii ani am început să scriem împreună atât partea de chitară cât şi textele. Deci uneori ideile pieselor îi aparţin. Apoi mai sunt temele recurente în Rock, cele pe care le putem numi ‚clasice’. Nu am însă chef să abordez subiecte sensibile, precum politica, fiindcă modul meu de a vedea muzica e asociat unui sentiment de eliberare pe care oamenii trebuie să îl aibă după o zi întreagă petrecută la servici. Când eşti ostenit după o zi de muncă, ai chef să bei un pahar şi să asculţi o muzică care te face să te gândeşti la altceva, care îţi permite să te decompresezi un pic şi să răsufli în voie, deci eu n-am dispoziţia să cânt despre chestii grave sau sensibile fiindcă pentru mine muzica înseamnă, înainte de orice altceva, să fie distractivă şi să dea voie oamenilor să se simtă mai bine, să se exteriorizeze.
Ai un program de concerte extrem de încărcat. Ce îţi place să faci în foarte puţinul timp liber pe care ţi-l lasă muzica?
Ei bine, înainte de virus şi de restricţii, aveam concerte aproape în fiecare weekend pentru care, în timpul săptămânii, repetam cu trupa. Ieşeam şi în oraş – îmi plac lucrurile simple, să beau o bere cu prietenii, de exemplu – dar e adevărat că înainte de carantină nu făceam aproape nimic altceva decât muzică. Odată cu apariţia virusului şi restrângerea activităţii, în primele zile, cred că era prin martie-aprilie 2020, mi-am zis că asta îmi va lăsa un pic de timp ca să mă odihnesc şi apoi să avansez cu câteva compoziţii pe care tot nu apucam să le termin de scris… doar că, după 2 sau 3 săptămani, n-am mai rezistat. Mă învârteam în cerc prin casă, având un chef nebun să ies măcar un pic sau să-mi găsesc ceva nou de făcut. Uite-aşa am ajuns ca, de aproape un an, să fac drumuri dus-întors în Portugalia pentru surfing şi asta mi-a prins chiar bine pentru că m-a deconectat niţel de muzică, m-a făcut să redevin mai inspirată, mai puţin obosită sau stresată, în condiţiile în care muzica a fost într-un stand-by general pentru o bună bucată de vreme. Dar muzica şi chitara rămân pasiunile mele principale…. cu toate că mi-am cumpărat chiar şi un set de tobe acum cateva săptămâni. Deci surf-ul, patinajul – pentru care nu sunt foarte dotată şi rămân o începătoare -, genul ăsta de lucruri mă mai atrag, sigur, asta pe lângă ieşitul la bere cu prietenii. 🙂
Dar acum, că am început să ne obişnuim cu situaţia şi muzica începe să se facă din nou auzită, la ce lucrezi?
La cel de-al treilea nostru album, care va fi lansat anul acesta. Am acumulat deja o sumă mare de compoziţii de factură diferită scrise în timpul carantinei şi acum încerc să fac o triere şi o selecţie la sânge, pentru că nu-mi place să mă dispersez prea mult. Ele sunt mai soft ca stil, în concordanţă cu starea mea de spirit din zilele în care eram la surf în Portugalia şi când aveam mai puţin chef să ascult Hard Rock. Deci proiectul nostru principal îl reprezintă noul album, pe care ne concentrăm cu toţii ca să iasă cât mai bine.
La Brașov Jazz & Blues Festival 2021, Foto Genu Ariseanu
- Interviu de Ioan Big.
