Expoziție extensie a Bienalei Art Encounters de la Timișoara (01.10-07.11.2021) ce îmbină performance-uri live și video, conținut audio și online, VIDEO+RADIO+LIVE este un proiect cultural dedicat performance-ului și adaptării acestuia la noua realitate a contextului pandemic, o schimbare semnificativă a actului performativ care presupune o audiență fizică. Proiectul inovează și prin dimensiunea sa colaborativă, fiind rezultatul unui parteneriat între șase galerii de artă contemporană din București și Cluj, toate active și pe scena internațională: Catinca Tabacaru, Ivan, Plan B, Sandwich, Sector 1, Suprainfinit.
Public Figure, una dintre cele mai interesante și incitante lucrări video care vor fi prezentate în VIDEO+RADIO+LIVE după premiera în cadrul Bucharest International Dance Festival (BDIFF) de pe 3 septembrie unde a câștigat titlul de ‘Cel mai bun film românesc’, îi aparține artistei stabilite la Londra, Mădălina Zaharia, realizat în colaborare cu poetul Ryan Ormonde, al cărui corp este studiat de realizatoare prin intermediul obiectivului camerei în patru locații domestice interconectate, având fiecare drept corespondent un poem. “The gaze of the poet is at odds with the gaze of the film-maker. The ‘I’ of the poem is in conflict with the eye of the poet as captured by the cinematographer. The body of the poet is galvanized by the choreographer in response to the poem itself. Oranges will fall.”
Public Figure (2021). Made in collaboration with Ryan Ormonde
Cu masteratul în printmaking la Royal College of Art, după absolvirea UNArte (secția Fotografie & Video) în 2008 și studii postuniversitare la Byam Shaw School of Art, MĂDĂLINA ZAHARIA a mai fost prezentă în cadrul Bienalei Art Encounters de la Timișoara în 2019, cu filmul When I Occupy the Present, iar anul acesta lucrarea ei Dear P a putut fi vizionată în spațiul Galeriei Ivan de la Atelierele Malmaison din București, în cadrul recentei expoziții colective Secret Language. Mădălina Zaharia merită fără îndoială atenția amatorilor de artă contemporană de la noi și, ca atare, am plecat de la Public Figure în încercarea de a afla mai multe despre modul în care se poziționează și se raportează creatoarea prin lucrările sale la diferitele forme de expresie artistică.
Mădălina, dă-mi te rog pentru început câteva detalii despre cum, în pandemie, ai lucrat Public Figure, film produs și regizat de tine, avându-l pe Ryan Ormonde, autor al poemelor, ca performer.
A durat mult până l-am terminat. Procesul a fost lung din cauza, evident, a seriei de lockdown-uri și a faptului că a trebuit să lucrăm de la distanță. Am filmat, de exemplu, până pe 1 noiembrie iar noul lockdown a început pe 4 noiembrie, deci pe undeva am avut și noroc, dar post-producția s-a întins din noiembrie până în februarie. Ideea filmului ne venise însă, mie și lui Ryan, încă de la începutul anului trecut, iar punctul de plecare l-a reprezentat prietenia noastra foarte puternică. Ne știam de multă vreme – chiar lucraserăm împreună într-un cinematograf din Londra, unde ne-am și cunoscut, de altfel – și eram fiecare interesat de practica celuilalt, ne susțineam întotdeauna reciproc în modalitățile noastre de exprimare, dar niciodată nu avuseserăm norocul să colaborăm la un proiect. Nu mai știu care dintre noi a venit cu propunerea și inițial, până să ne gândim la acest film, am avut ceva colaborări performative, după care eu am devenit interesată de procesul creativ…
… dar care a fost punctul de plecare al noii tale lucrări video? Putem căuta originea în procesul tău creativ?
În privința asta pot să-ti spun că acesta nu e unul foarte curat, ba dimpotrivă, e extrem de dezordonat. Când încep o lucrare nouă nu este ca și cum plec din punctul A ca să ajung în B și așa mai departe, și atunci am fost intrigată de procesul de scriere al lui Ryan, în special datorită faptului că el este interesat de ceea ce noi numim ‘embodied poetry’ și ‘embodied writing’, ce nu are legătură cu felul în care reprezinți poemele odată scrise ci cu modul în care ești conștient de corpul tău în timp ce scrii sau gândești acele poeme, ori le editezi… iar eu eram tare interesată de cum funcționează această metodă de lucru, de scriere.
Public Figure (2021). Made in collaboration with Ryan Ormonde
Așa că am făcut un experiment prin care am decis să îl urmăresc pe parcursul unei întregi zile și să îl observ lucrând, de la o oarecare distanță. Nu știam la ce să mă aștept. Putea fi plictisitor să observi pe cineva gândind sau scriind, fiindcă n-ai senzația că s-ar întâmpla ceva în fața ta, dar, în același timp, mie mi se părea un pas util de făcut înspre materializarea colaborării noastre. Pentru mine s-a dovedit însă, până la urmă, o experiență chiar interesantă fiindcă el scrie dimineața și o face de obicei în public, undeva afară, într-un parc sau cafenea… la el procesul de scriere este unul foarte public. După amiaza se reîntoarce acasă și atunci începe editarea, care la el este întotdeauna privată într-un fel, pentru că își citește poemele cu voce tare, se înregistrează cu telefonul și apoi le ascultă… în felul ăsta își dă seama ce trebuie structurat, ce trebuie schimbat și ce trebuie scos. În ce mă privește, cred că aia a fost partea din zi care mi-a sădit în minte ideea filmului, fiindcă era chiar interesant să îl privești cum stă în sufragerie și își ascultă propria voce… am fost atrasă de această relație profundă între corpul poetului și vocea lui, cum sunt amândouă împreună în același spațiu pentru ca, de la un moment dat, să dea impresia că operează pe nivele separate. Am fost intrigată de prezența poetului în spațiul domestic, de prezența vocii sale care citește poemele din afara corpului, și cred că asta a structurat într-un fel filmul [Public Figure], pe care l-am văzut replicând acest tip de situație, poate într-un mod mai vizual și mai poetic. Așa că îl avem pe Ryan, care este protagonistul filmului, al cărui corp este filmat în apartamentul în care locuiește, și pe un nivel separat ai vocea și poemele, pe care am dorit ca, din când în când, să le pun la un loc din nou, corpul și vocea împreună. Deci aș spune că acesta a fost punctul de plecare al filmului…
Public Figure (2021). Made in collaboration with Ryan Ormonde
Care au fost criteriile de selecție a celor patru poeme pe care se clădește Public Figure?
Ryan are multe lucrări sub această “umbrelă”, Public Figure – cea care a dat în final și titlul filmului -, pentru că se gândește că, la un moment dat, ar putea deveni o carte și a fost atât de drăguț încât mi-a dat acces la toate aceste poeme pentru ca eu să îmi selectez din ele. Așa că le-am citit și am ales. E pentru prima oară când lucrez cu textele altcuiva. În filmul anterior pe care l-am făcut pentru Art Encounters de la Timișoara, When I Occupy the Present, întreg textul îmi aparținea. De obicei, cele mai multe dintre lucrările mele pleacă de la o bucată de text scrisă de mine și în final unele texte ajung să fie parte din lucrare – iar alteori nu, pentru că nu e obligatoriu să fie întotdeauna translatate de o manieră explicită -, aşa că a lucra în baza scriiturii altei persoane a reprezentat un salt mare, unul foarte interesant în sine. Cred că într-un fel selecția a fost organică, am simțit că acele poeme au un aer misterios, referindu-se la o persoană care nu poate fi definită în întregime, pe care nu poți ajungi să o cunoști îndeaproape, caracterizat de ambiguitate și mister. Îmi place cum primul poem, Song of Jack, prin toate referințele sale biblice și storytelling-ul aproape magic, începe într-un fel care ține de fantastic, de vis, și ne face cunoștință cu personajul vorbind la persoana a treia. Apoi, în al doilea poem, The Making of Him, personajul începe să capete contur, să fie ceva mai ancorat în realitate, și mi-am dorit să fac trecerea de la persoana a treia la întâia astfel încât My Orange Dance vine deodată ca un un brusc salt în perspectivă… știi, e ca și cum privești pe cineva din exterior și deodată devii tu însuți personajul observat, și la fel apoi în Opinion, când începi să îl simți oarecum dar tu ești cel care trebuie să decidă până în final ce fel de persoană este și ce vrea să facă.
Public Figure (2021). Made in collaboration with Ryan Ormonde
De acord, dar publicul este “a patra” persoană… eu percep Public Figure ca pe un studiu al sensului limbajului. Avem limbajul interior al poetului, cel al cuvântului, care are un anume sens, apoi limbajul performerului, corporal, în care cuvântul este tradus gestual și prin care deja sensul se schimbă, după care am al treilea limbaj, cel al cineastului care este observatorul detașat al procesului, care contribuie și el la alterarea sensului inițial. Pe scurt, sensul originar ajunge la receptorul final într-o extraordinar de mare măsură transfigurat de subiectivismul din acest lanț.
Mi se pare chiar frumos să arăt filmul unor oameni diferiți și să dialoghez apoi cu ei fiindcă fiecare își va crea propria relație cu acesta și da, cred că ai dreptate, pentru că este într-adevăr un mod foarte subiectiv de a aborda un topic precum scrisul. Sunt intrigată de limbaj și ceea ce îmi place la versurile lui Ryan este tocmai faptul că sunt ambigue în termeni de limbaj, că sunt foarte deschise la interpretări personale. În plus, sunt realmente interesată de clădirea lumilor, de cum poți construi diferite lumi, și cred că poemele sale au capacitatea asta… și mai cred că rolul meu a fost oarecum cel de a-mi imagina atmosfera pe care ar avea-o lumea lui. Filmul s-a structurat plecând de la faptul că am vrut ca fiecare poem să ocupe un spațiu anume din apartamentul său, pe care am dorit să îl transform, să devină unul deopotrivă domestic și magic, ceva aproape suprarealist… ca și cum aș crea un soi de mizanscenă. Sunt fascinată de teatru în multe privințe și mă atrage ideea contextului, a mediului care se modifică în funcție de modul în care noi ne raportăm la un anumit tip de eveniment. A fost o coincidență că am filmat în timpul pandemiei dar îmi dau seama că ambientul domestic și auto-izolarea din apartament dobândesc acum și o altă semnificație, cu toate că noi nu ne-am propus să includem în Public Figure acest tip de comentariu. Contextul îți cadrează felul în care privești ceva anume iar eu am cadrat percepția poemelor lui Ryan, neștiind că, la rândul său, Covid își va face propria cadratură, și că ceea ce am făcut eu ca artist va dobândi conotații suplimentare.
Este ceva care mă intrigă în descrierea filmului tău… de ce “oranges will fall” și nu “oranges are falling”?
Mmm, asta e o întrebare foarte bună. Fiindcă am simțit că “oranges will fall” denotă oarecum ceva ce tu nu poți opri, ceva care se va întâmpla indiferent dacă îți place sau nu. Sunt atrasă de ideea de inevitabil, că o acțiune se poate consuma fără să conteze ce faci sau cum o cadrezi… ele vor cădea. Asta în timp ce “oranges are falling” este un statement mult mai activ, care descrie o stare de fapt care se petrece în prezent și care nu punctează chiar atât de puternic imposibilitatea de a evita acțiunea.
When I Occupy the Present (2019). Commissioned by the Art Encounters Biennial 2019
Cu doi ani în urmă ai mai fost prezentă în cadrul Bienalei Art Encounters de la Timișoara cu filmul When I Occupy the Present. Amintește-ne câteva detalii despre lucrare și de circumstanțele în care ai realizat-o.
Aveam în minte deja ideea care a stat la originea ei încă de dinainte să primesc invitația la Art Encounters. Timp de mulți ani am lucrat – și încă lucrez – ca tehnician de digital print într-un colegiu de artă și în fiecare vineri se organizează acolo un ‘artist talk’, având ca invitați diferiți artiști, la care am asistat deseori fiind intrigată de natura performativă și teatrală a acestui tip de eveniment… știi, modul în care ne prezentăm noi înșine. Am devenit interesată nu doar de unul sau altul dintre artiști dar și de natura prezentării lor, de software-ul și de celelalte instrumente utilizate în scopul ăsta. Uite, de exemplu, PowerPoint-ul s-a născut ca un tool de marketing însă a sfârșit prin a deveni parte a multora dintre activitățile noastre curente, de la educație la artă, iar asta spune multe despre societatea noastră, de modul în care e structurată. David Byrne de la Talking Heads [grupul american de Art-Rock celebru în anii ’80 – n.r.] este foarte interesat de PowerPoint – a produs chiar și o carte folosind animații PowerPoint -, de ideea de ‘presentation theatre’, pe care îl vede undeva între un performance de marketing și o punere în scenă brechtiană, iar eu, la rândul meu, am fost intrigată de relația dintre prezentarea PowerPoint și teatru și de modul în care ambele operează cu multă autoritate. Când cineva îți face o prezentare în PowerPoint sunt șanse mai mari să îi dai crezare fiindcă pe de-o parte simți că e ceva autoritar în ea și, pe de alta, pentru că are abilitatea să creeze un spectacol care se petrece în fața ochilor tăi și te prinde complet în el, devii cumva parte integrantă din el. Sunt de asemenea interesată de oameni precum Edward Tufte [profesor la Yale, pionier al vizualizării datelor și faimos pentru scrierile sale despre design-ul informației – n.r.], ce are un background în statistică și este foarte pornit împotriva PowerPoint-ului fiindcă, în esență, este convins că rezoluția PowerPoint-ului nu e suficient de mare încat să redea mai mult de jumătate din adevăr… este un soi de secvențialitate neîntreruptă, o liniaritate unidirecțională de la A la B, care îți dă un fals sentiment de autoritate, ca și cum persoana care îți vorbește autoritar și profesionist știe ce face, în detrimentul cunoașterii reale, al adevăratului schimb de idei.
When I Occupy the Present (2019). Commissioned by the Art Encounters Biennial 2019 (performers: Victoria Rusu and Olga Török)
Deci ăsta a fost într-un fel punctul meu de plecare, această idee a componentei performative a prezentării, alături de cea a teatrului, mai ales că una dintre locațiile pe care Art Encounters le folosea pentru Bienală era Casa Tineretului din Timişoara, teatrală în sine prin umitorul său Auditorium și prin foaierul monumental care, chiar el, trimite cu gândul la o mizanscenă. Pentru mine a avut sens să utilizez acest context teatral ca pe un container pentru ideile mele și pentru felul în care sunt acestea structurate, așa că am început cu textul care a generat vocea din off din film, care a mixat terminologia PowerPoint și cea teatrală. Am încercat să privesc PowerPoint-ul ca pe un instrument de creație a conținutului mai mult decât ca pe unul de manageriere de content…
Textul conține însă o sumă întreagă de elemente cu caracter personal. Spui de exemplu “talk about practice is to practice” dar continui la un moment dat cu “my practice often ends in wrong angles”. De ce ai utilizat o asemenea formulare? Puteai opta pentru una neutră.
Cu siguranță. Simt că o mare parte din text are un limbaj ambiguu și abstract și că te conduce uneori spre ceva neașteptat, surprinzător, ceva pe care ți-e greu să îl precizezi sau să i te adresezi, dar asta ține de modul în care l-am structurat întrucât am încercat ca – în mod constant – să pun în discuție ideea de practică artistică, fără însă ca artistul să vorbească didactic, să se explice și să se prezinte cu limpezime. Mi-am dorit să imaginez o cale a realiza un altfel de “artist talk”, fiindcă pentru mine acest text e un artist talk, care să opereze într-un teren ludic și nu într-unul opac, cum sunt acestea de cele mai multe ori, care nu-ți spun cu adevărat ce vrei să afli și te lasă la sfârșit confuz și intrigat. Am vrut ca textul să fie mai degrabă aproape de o lucrare dramaturgică decât de o scriere explicativă… și aș putea spune că asta reprezintă o analiză adecvată a tuturor lucrărilor mele, fiindcă întotdeauna m-am bazat în activitatea mea pe diverse narative sau experiențe personale care ajung apoi, cumva, translatate și schimbate sau transformate în imagistică și obiecte abstracte ce nu au neapărat o legătură puternică și ușor detectabilă cu povestea din care s-au născut. Pentru mine, acest proces de abstractizare este important, e ca și cum iei ceva extrem de personal, te joci cu asta și o călăuzești spre celălalt mal, dând simultan senzația de opac și accesibil în termeni de forță vizuală sau stilistică. De exemplu, am folosit diferite titluri sau nume din pre-setările PowerPoint-ului în ilustrarea textului și în acest fel ele guvernează modul în care vorbesc despre practica mea dar, în egală măsură, generează și content. Deci a fost un experiment personal legat de scris, de folosire a unei terminologii pre-existente, într-un fel care să mă facă să vorbesc în mod expresiv despre practica mea și despre raportul meu cu aceasta.
When I Occupy the Present (2019). Commissioned by the Art Encounters Biennial 2019 (performer: Olga Török)
Pe de altă parte, o temă pe care o tratezi relativ amplu este cea a raportului tău ca narator cu timpul. Chestionezi prezentul fiindcă spui “rehearsing the present, one present” pentru ca, la un moment dat, să ajungi la “what now?”, referindu-te la un prezent al cunoașterii mascate de un ambalaj de template-uri. Dacă privim lucrarea de artă ca pe un slide temporal, nu e o contradicție cu perenitatea la care aspiră o creație artistică?
E amuzant cât de important se dovedește a fi timpul în tot ceea ce faci. Dacă te gândești la film vorbești de time-based media – timpul este prezent ca parte a parte a mediului -, iar dacă te gândești la o prezentare, cuvântul prezent este chiar în numele său, ‘prezent’-‘prezentare’, deci în permanență ești ancorat în prezent când expui ceva… prezentul este asociat cu ocuparea unei anumite poziții într-un anume timp, și de aici vine și titlul lucrării mele, When I Occupy the Present. Deci a fost felul meu de a aduce timpul în dialog. Modul în care ne raportăm la timp este unul liniar, începem pe o direcție și mergem pe aceasta fără abatere, fără posibilitatea de oprire sau de întoarcere din drum, iar filmul, prin narativul său fragmentat și deseori poate lipsit de sens cinematic, a fost o încercare de joacă pe marginea ideii de liniaritate temporală și a modului diferit în care ne raportăm la o lucrare de artă, la perenitatea ei. Eu nu am acel tip de ego care să mă facă să cred că ceea ce creez va rezista o veșnicie și sunt convinsă că prezentul e important pentru că, fiind prins între ele, îți dă informații atât despre trecut cât și despre viitor. Sigur că mi-aș dori ca lucrările mele să aibă impact și peste 100 de ani de-acum încolo însă ceea ce mă interesează în ce le privește este ceea ce se întâmplă cu ele în prezent sau cum relaționează acestea cu societatea contemporană, cum se traduc, cum se asimilează, cum se regurgitează, în fine, cum își găsesc locul în time frame-ul prezent, pentru că în felul ăsta eu, la rândul meu, mă poziționez față de ce s-a întâmplat înainte și ce o să se întâmple după.
The Staging of an Exhibition I and Preliminary thoughts, 2016, The Staging of an Exhibition, Galeria Ivan (foto credit: Larisa Sitar)
Timpul este o dimensiune la care te raportezi în ceea ce faci iar al doilea e spațiul, esențial pentru tine în procesul artistic, indiferent că vorbim de video sau de cel real. Să vorbim despre un proiect care chiar e site-specific și anume The Staging of an Exhibition din 2016. Primul tău solo show în România a fost o expoziție despre… cum se face o expoziție. Un manifest?
Staging of an Exhibition… e interesant că aduci asta în discuție pentru că eu cred că are într-un fel o puternică legătură cu When I Occupy the Present. Când lucrez, întotdeauna sunt intrigată de acele lucruri pe care trebuie să le luăm ca atare, știi, așa cum este infrastructura care-i acolo și căreia, deseori, nu îi acordăm o atenție deosebită considerând-o numai un mijloc de a realiza un alt lucru… ori eu vreau să o privesc pentru ceea ce reprezintă în sine. Ca și în cazul teatralității PowerPoint-ului de care discutam, îți dai seama și în această situație că – odată ce începi să analizezi lucruri și să le privești din varii perspective – există un întreg mecanism ce operează îndărătul unei lucrări de artă, al oricărei expoziții sau statement, al fiecărui output cultural. A fost prima mea expoziție în Ivan Gallery și îmi amintesc că am început de la două planuri trimise de Marian [Ivan], cel cu spațiul de la parter care era unul arhitectural, trasat de cineva într-un software, și cel al etajului, care era desenat de mână. Nefiind stabilită în România, pentru mine era mai greu să vin să văd cu ochii mei spațiul, așa că totul a început de la planuri… deci dintr-odată spațiul a devenit un context extrem de important, care încadrează și formatează într-un anume fel perspectiva din care privim lucrurile, mai ales când punctul de plecare al expoziției era tocmai această pereche de translatări vizuale diferite ale acestui spațiu. Pentru că mă întrebasem de ce n-ar fi expoziția tocmai despre ideea mapării unui spațiu care, deși tradus în întregime în alte limbaje, conservă evident o legătură cu originalul, știi, planurile, structura sau infrastructura, această chimie care conduce spre conceperea unui lucru… de ce n-ar fi ele subiectul principal? De asta spun că există similarități cu When I Occupy the Present, fiindcă ajungi să fii absorbit de infrastructura pe care o forțezi să devină ceva creativ.
Dimensions of the First Floor, The Staging of an Exhibition, Galeria Ivan (foto credit: Larisa Sitar)
Mi s-au părut fabuloase creioanele tale de la etaj care închid cumva perspectiva conceptuală…
Da, creioanele reprezintă în esența lor planul, ele redesenează oarecum acest plan schițat de mână… un sketch care e până la urmă o reprezentare diferită al planului. Am simțit că este important ca planul să fie prezent în expoziție dar într-un mod abstractizat. Creioanele sunt cele care au desenat sketch-ul acelui spațiu și atunci am vrut ca ele să devină însuși planul, să marcheze liniile planului și cum relaționează acestea între ele. Pe de altă parte, este și ideea creionului ca obiect în sine, cu o istorie proprie, cu care artistul are o relație foarte specială și de care eu sunt obsedată… nu-mi vine să arunc niciun creion, îl folosesc până ajunge imposibil de utilizat. Dacă revenim la Public Figure, Ryan [Ormonde] își scrie întotdeauna poemele cu creionul și, precum în cazul meu, folosește creioanele până ajung prea mici pentru a mai fi bune de scris cu ele, și am fost surprinsă când i-am văzut vraful de mici creioane inutilizabile… ca și cum acele creioane trebuie să se consume până aproape de un minimum pentru ca altceva să se nască din ele. Îmi place acest tip de reziduu, bucățica din ele care rămâne și rezistă la a fi consumată. M-am tot gândit cum să fac să apară creioanele și în Public Figure dar până la urmă nu s-a întâmplat. Oricum însă, e simpatică această conexiune pentru că, până să vorbim noi acum, nu m-am gândit niciun moment la o eventuală legătură între The Staging of an Exhibition și Public Figure, la faptul că s-ar fi putut intersecta dacă și în Public Figure și-ar fi făcut apariția creioanele…
The Staging of an Exhibition II and Preliminary thoughts, 2016, The Staging of an Exhibition, Galeria Ivan (foto credit: Larisa Sitar)
Mădălina, e un pic straniu să vorbim de creioane, tu fiind un artist care lucrezi în primul rând digital, așa că spune-mi ce te-a atras în aria asta de expresie care este undeva în zona intervenției raționale asociate cu design-ul și presupune contactul permanent cu tehnologia. Puteai să fii o inspirată desenatoare în creion de peisaje. De ce ai optat pentru arta digitală?
O întrebare bună. Întotdeauna am avut o relație foarte specială cu imaginile și cu procesul de realizare a imaginilor. Am iubit întotdeauna imaginile dar nu am fost un fotograf, am iubit întotdeauna desenul dar nu am fost un desenator… eu am fost atrasă de felul în care plasezi imaginile și le combini astfel încât să articulezi narative noi pe ideile tale, dar dorindu-mi să interacționez cu ele altfel decât în modul tradițional. Iar elementul digital mi-a permis să adun laolaltă toate aceste componente disparate pentru a face lucrurile să se întâmple, fără a mă focusa doar pe un tip de media sau a mă pierde pe mine însămi într-un mediu anume. A lucra digital în schimbarea și formarea imaginilor presupune, de exemplu, inclusiv un imens volum de desen, chiar dacă acesta nu e neapărat perceput ca desen propriuzis. Privind Public Figure, mulți oameni zic “Oh, e un film foarte pictural!”, știi? Vreau să spun că există o legătură foarte puternică între pictură și cinema, mulți cineaști fiind foarte mult inspirați de arta plastică, iar opțiunea pentru lucrul în digital mi-a permis să introduc în lucrările mele toate aceste elemente și referințe, să le coregrafiez și să operez cu ele astfel încât să pot face ca să transpară ideile mele sau să construiesc noi narative plecând de la acestea. Cred că artistic nu este o diferență uriașă între un monitor și o pânză pictată pentru că, până la un punct, operează în același fel, te uiți la ambele ca la un time-based medium și, la fel, simți nevoia să le privești încă o dată sau să le mai dedici o oră din timpul tău pentru a înțelege ce se petrece dincolo de suprafață. Mai ales dacă, în cazul filmului să zicem, te seduce prin atmosferă și creează un spațiu de contemplare. Și simt că acest ultim film al meu, Public Figure, are un feel contemplativ fiindcă mi-am dorit să operez inclusiv la nivel estetic, nu doar conceptual sau pur lingvistic.
Dear P, 2018-2021, Secret Language, Galeria Ivan (foto credit: Cătălin Georgescu)
Dacă firul discuției ne-a adus din nou spre limbaj, să vorbim un pic de “scrisoarea” Dear P, instalația ta din expoziția de grup Secret Language din această primăvară, care este în fond tot un artist talk. Prin ea subliniezi oarecum imposibilitatea comunicării de o manieră inteligibilă în artă altfel decât la nivelul procesului artistic. Sigur că procesul artistic este important dar, totuși, nu lucrarea în sine e cea care contează până la urmă?
Bineînțeles, dar odată ce e scăpată din mâinile mele nu mai am controlul asupra ei. Procesul reprezintă partea pe care o pot controla, propria mea relație cu lucrarea, iar asta este cu adevărat important pentru mine ca artist. Oamenii percep apoi și răspund la lucrare fiecare în felul lui, iar eu nu pot fi prezentă acolo ca să le explic didactic deciziile pe care le-am luat, așa că e frumos să îi vezi că le înțeleg totuși, măcar în parte. Poate nu înțeleg procesul creativ din spatele ei în totalitate dar asta e OK, tocmai fiindcă lasă loc pentru noi interpretări iar eu sunt mulțumită că lucrarea operează pe paliere diferite. Mai ales pentru că eu cred de asemenea că latura vizuală a lucrărilor mele este foarte importantă – și poate de aici vine relația mea cu design-ul -, iar abstractizarea obiectelor mă face să trec printr-un proces foarte convolut, cu finalitate deopotrivă pe nivel estetic și conceptual. Sunt conștientă însă că, deși pentru mine procesul creativ este important fiindcă e vorba de relația mea cu lucrarea, pentru public acest aspect poate să nu prezinte aceeași importanță și sunt OK cu asta.
Two readings of the same text, at the same time, 2017, Live performance as part of the Tender Buttons exhibition, SALÓN, Madrid (foto credit: Christian Lübbert)
Între creion şi digital, explică-mi te rog frumos… Tender Buttons.
Oh, asta e realmente o întrebare interesantă. Deci Tender Buttons s-a născut ca un exercițiu colaborativ. Cristina Ramos Gonzalez, unul dintre curatori, m-a invitat [în 2017] să iau parte la o expoziție care era un experiment în sine pentru că era vorba în fapt de… două expoziții operând simultan în același spațiu. Mai erau implicați artistul spaniol Fran Meana și curatorul Alfredo Aracil… având în minte două lucrări de artă care ocupau același spațiu în același timp și întrucât nu își doreau un haos complet, au spus să luăm Tender Buttons [cartea “ermetică” a Gertrudei Stein, mai precis secțiunea Rooms – n.r.] ca un soi de fir roșu, ceva cu care puteam relaționa de ambele părți. Textul, foarte abstract, lăsa loc de multe interpretări și se raporta la o mulțime de obiecte domestice, inclusiv la spațiul de expunere, Salón, care este în realitate casa [din Madrid a artistei ultra-contemporane] Ángela Cuadra, deci parte a unui spațiu domestic – așa cum este cel al lui Ryan Ormonde din Public Figure – , și după ce l-am parcurs și mi-am subliniat câteva lucruri cu care am rezonat, am rugat-o pe Cristina să facă la fel și să îmi trimită o copie a textului ei, cu propriile adnotări. Ce am făcut apoi a fost să realizez o coloană sonoră din cele două scrieri, cu fiecare dintre noi citind simultan același text, în fine, aproape mi-am inventat propriile note, fiindcă nu sunt muzician și, drept urmare, eu nu știu să citesc notele muzicale.
Tender Buttons, 2017, Installation shot, Tender Buttons exhibition, SALÓN, Madrid (foto credit: Christian Lübbert)
În afară de asta au fost costumele, o abstractizare ale paginilor și sublinierilor mele și ale ei. Formele geometrice ale costumelor reprezintă pagina, mărimea paginii, iar liniile sunt sublinierile din texte, și toate laolaltă – inclusiv componenta sonoră, pe care n-aș numi-o muzică – au generat un performance extrem de abstract, condus după o logică aparte, pe care publicul a perceput-o probabil ca fiind… random. Importantă pentru mine a fost și colaborarea cu curatorul fiindcă el este cel care contextualizează lucrurile. Mi-am dorit o colaborare mult mai directă, în care Cristina să devină parte a lucrării mele pentru că, evident, eu am creat contextul și parametrii, am realizat costumele, am făcut un soi de diagramă a rolului și am conceput coloana sonoră, dar am colaborat cu ea în luarea deciziei legate de cum vom lectura textul împreună, colectiv… deci cam acesta e modul în care s-a născut Tender Buttons.
- Interviu de Ioan Big.
