“Internetul a omorât starul video” ar putea cânta duo-ul britanic The Buggles în 2021, în timp ce Freddie Mercury ar fi nevoit să-și schimbe abordarea versurilor piesei hit Radio Ga Ga, transformând-o, de ce nu, în Video Ga Ga (sau… Tik Tok Ga Ga?!).
Ce-i drept, istoria recentă ne învață că supremația platformelor de divertisment nu rezistă mai mult de două decenii, așa că nu ar trebui să ne mirăm dacă peste câțiva ani tinerii muzicienii edgy vor compune balade melancolice despre iminenta dispariție a YouTube-ului. Până însă ca această distopie să devină realitate, haideți să ne urcăm într-o mașină a timpului (precum cea în care membrii Queen călătoreau prin tulburătoarea societate a lui Fritz Lang în videoclipul hit-ului din ’84 menționat mai devreme) și să ajungem repede, ca și Marty McFly în Back To The Future, în New Jersey-ul anului de grație 1981.
Cu Ronald Reagan proaspăt președinte și cu o eră disco aflată în moarte clinică, Statele Unite se afla pe punctul de a schimba cultura pop globală odată cu lansarea primului canal TV dedicat în întregime videoclipurilor muzicale. De altfel, împachetarea vizuală a artei sunetului stârnise interesul multor interpreți și regizori de-a lungul deceniilor precedente, fără însă ca cineva să prevestească viitoarea atracție a publicului tânăr față de acest nou și straniu sincretism. Ajungem astfel în punctul în care mentalul colectiv va îmbrățișa piesa cu videoclipul ce o însoțește, fără a pune la îndoială legătura dintre cele două… Billie Jean nu există fară moonwalk, cum nici Macarena nu stă în picioare fără mișcările de dans kitchioase (dar să recunoaștem, delicioase). Totodată, putem fi siguri că nici duo-ul The Buggles nu se aștepta să facă istorie la miezul nopții cu videoclipul Video Killed The Radio Star dar iată că profeticele versuri străbat casele americanilor din New Jersey pe 1 august 1981, aruncând în eter semnalul unei noi ere a divertismentului global. “… Nu mai putem da înapoi / Am ajuns prea departe!” cânta Trevor Horn în pre-refrenul piesei, și ce-i drept, nu se înșela absolut deloc. Dezamăgind părinții conservatori și bucurând tinerii care tânjeau după Madonna și Cindy Lauper, MTV-ul avea să “crească” o generație de adolescenți cool și rebeli, eliminând treptat singurul adversar, bătrânul și greu încercatul radio.
“Cânți la chitară pe MTV / Bani degeaba și gagici pe gratis’’ spunea câțiva ani mai târziu liderul Dire Straits, Mark Knopfler, adoptând poziția tatălui conservator, mereu nemulțumit (probabil același tată care o certa pe Cindy Lauper în videoclipul piesei Girls Just Wanna Have Fun). De altfel, cum putea clasa muncitoare să supraviețuiască în timp ce artiști aparent netalentați se îmbogățeau hipnotizând tinerii pe TV? Ar fi deplasat să acuzăm MTV-ul de ultra simplificarea pop-ului, transformându-l dintr-o muzică ce începuse să adopte nestăvilit estetici tipice creaților culte într-o mișcare artistică de tip fast food, în plasa căreia au picat până și cei mai curajoși artiști ai anilor ’70? În timp ce fenomenul – mamut acapara din ce în ce mai multe locuințe americane, pop rock-ul era invadat de sintetizatoare, tobe electronice și structuri previzibile, dar atâta timp cât muzica “bună” nu este definită doar prin complexitate, putem să ajungem la concluzia că MTV-ul nu făcea decât să îndeplinească dorința publicului de a evada din cotidian prin piese accesibile, versuri fredonabile și mișcări de dans.
De fapt, accesibilitatea nici nu mai reprezintă cuvântul cheie la începutul anilor ’90, când grunge-ul, subgen al rock-ului cu originile în Seattle, începe să își facă simțită prezența pe tărâmul dominat de pop și new wave. De la Nirvana până la Soundgarden și Alice In Chains, chitarele cu distors acaparează mințile și televizoarele adolescenților, iar MTV-ul devine un autentic prieten al unei noi generații de tineri rebeli. Odată cu dezvoltarea World Wide Web-ului însă, videoclipurile vor pierde teren, iar animațiile și reality show-urile încep să domine programul în defavoarea muzicii. Beavis and Butt-Head (show de animație ce a sculptat cultura pop a anilor ’90, cu personaje principale inspirate din teribilismul adolescenților scăpați de sub control), Celebrity Deathmatch sau MTV Cribs devin veritabile puncte de reper ale pop culture-ului global, modelând felul în care publicul se raportează la divertisment.
Astfel, dacă în anii ’80 am fi acuzat MTV-ul de “distrugere” a pop-ului, la începutul anilor 2000 îl putem blama pentru obsesia omului de rând față de celebrități, televizorul devenind spațiul ideal de slujire a celor faimoși și bogați. E posibil oare ca fascinația din prezent a internauților față de viețile influencerilor să izvorască din reality show-urile MTV-ului? Până la urma urmei, postul ne-a învățat de-a lungul ultimilor 20 de ani că locuința unui artist e mai importantă decât creațiile acestuia, iar petrecerile de împlinire a vârstei de 16 ani trebuie neapărat să fie însoțite de șampanii scumpe și SUV-uri oferite în dar de către părinți (poate Mark Knopfler avea totuși dreptate!).
“I want my MTV back!”, am fi tentați să strigăm astăzi, dar iată că prezentul ne relevă dispariția lentă a platformei ce ne-a oferit cămășile cu pătrățele ale generației grunge și mișcările molipsitoare ale lui Michael Jackson. Deși YouTube-ul și-a ratat șansa de a se lansa în 2005 cu acest slogan, putem spune fără niciun dubiu că într-un final, Internet really killed the video star!
