Mihaela Ciocâlteu este artist bijutier, deși aș spune că mai presus de toate este o artistă, căci cel mai mult îi place să creeze. Este o sursă nesecată de creativitate, o ființa profundă, cu un univers lăuntric foarte bogat, poate și datorită experiențelor de viață trăite intens, din calea cărora nu s-a dat la o parte. Bijuteriile Mihaelei sunt bijuterii de autor, lucrate manual, cu multă trudă și migală. Design-ul lor este unul atipic, care te intrigă, căci nu știi să-ți explici din ce lume vine. Modelele gravate în metal reprezintă emoții, sentimente, vise, amintiri, stări insuflate de oamenii care îi atrag atenția. Nu și-a propus niciodată să se adapteze pieței, ci a dorit să se conecteze doar cu oamenii care se regăsesc în arta ei, cunoscându-și foarte bine valoarea. Bijuteriile pot fi văzute momentan doar în mediul online, unde și-a construit un brand „de suflet”, Semper Argentum. Cu Mihaela am discutat mai multe despre cum s-a integrat în această lume a artiștilor bijutieri, mi-a explicat care este procesul prin care metalul ajunge să prindă viață în mâinile ei, cum stă treaba cu cizelura, ceara, argintul, dalta și ciocanul, dar și despre izvoarele de inspirație, doar că pentru a înțelege mai bine ceea ce face, este necesar să înțelegem cine este omul din spatele bijuteriei.
În ce moment din viața ta ți-ai descoperit pasiunea pentru bijuterii?
De mică am fost atrasă, nu neapărat de bijuterie, am fost atrasă de artă. Poate din fericire, unii nu au neapărat noroc de niște părinți înțelegători, zic din fericire pentru că te dezvolți altfel, pe mine chiar m-a ajutat ulterior că nu aveam voie să fac anumite lucruri. Am vrut să fac Arhitectura, am vrut să fac film, dar nu se putea… trebuia să am o meserie, să fac Medicina. Și am făcut Medicina măritându-mă și plecând de acasă. Nu am vrut să am această meserie, am fost foarte rebelă de fel. Nu am avut ocazia, la momentul respectiv, să fac ceva cu această pasiune a mea pentru artă. Cu timpul, am mai încercat să am câteva afaceri, ulterior tot ceva legat de suflet cât să pot să supraviețuiesc și financiar, dar era ca un foc, era ceva ce-mi doream foarte mult, doar că nu mă regăseam pentru că deja aveam un copil, deja aveam obligații… și nu mai poți să faci chiar ce vrei, de asta e bine să te bucuri și să faci ce îți dorești în viață la momentul potrivit. Acum patru sau cinci ani am spus că dacă nu opresc tot ce fac și, noroc că am un soț foarte înțelegător, copilul a crescut, am zis că dacă nu mă opream efectiv simțeam că mor, că mă usuc pe dinăuntru dacă nu fac în momentul ăsta ceva ce e legat de partea mea creativă. Am început cu mărgele, dar mă tot gândeam că îmi place metalul. Am făcut luat cursuri de argilă de metal cu Corina Gheorghe, iar acesta a fost punctul de pornire și un pas important, după care m-am dus la Assamblage [Școala de Bijuterie Contemporană – n.r.], noroc că m-a contactat David Sandu [fondatorul Assamblage – n.r.]. Ne tot amânam de vreo zece ani. David Sandu îmi tot spunea să vin, doar că nu simțisem eu că era momentul… și așa am început, când am considerat că a venit timpul. Până la cizelură eram îndrăgostită de ceară, tot de sculptat, de modelat, lucrat la detalii. Cizelura și ceara sunt cele două tehnici care îmi plac cel mai mult. Încă lucrez anumite obiecte și în ceară. Următorul punct important în acest proces a fost când l-am cunoscut pe Fabrizio prin Assamblage, pe italianul cu cizelura, profesorul. Am stat în stand-by vreo doi ani că e un pic dificil când nu ai pe cineva aici căruia să îi pui întrebări. Totul e foc, efectiv foc, am inspirație de îmi bubuie capul. Deocamdată nu sunt cunoscută. A fost și pandemia, am încercat să intru pe partea online, pe urmă m-am gândit să îmi deschid un magazin unde să poată fi văzute bijuteriile pe care le creez, numai că la două, trei zile a venit lock down-ul și s-a închis tot, am rămas fără magazin. Era un loc pe care îl adoram, dar asta este, altădată, altceva. Nu vreau să mă adaptez pe piață sunt absolut convinsă că voi face la un anumit moment ceva, împreună cu oamenii de care am nevoie să îmi stea aproape, că nu poți tu să le faci de unul singur pe toate.
Școala de bijuterii te-a ajutat, a fost un punct de plecare foarte important, înțeleg…
Da, categoric, foarte important. Am învățat tot felul de tehnici, apoi am practicat de una singură, am exersat, că nu ai cum altfel, dar un alt aspect important a fost marcat de legăturile pe care le-am dobândit. Am cunoscut persoane care m-au ajutat și care mă inspiră, ceea ce este esențial. Dacă stai în casă și doar visezi nu ai cum să ajungi unde îți dorești.
Atunci te-ai gândit că a fost momentul să transformi această pasiune într-o meserie?
Din primul moment am știut că aceasta va fi o meserie pentru mine. Nu am avut niciun dubiu ca ar fi doar un hobby. Este ca oxigenul, respir arta pe care o creez. Este ca și cum te-ai trezi de dimineață și te-ai spăla pe dinți. E în tine, nu poți fără. Eu cel puțin așa sunt si nu văd asta ca pe o pasiune adiacentă.
Ce îți place cel mai mult la ceea ce faci?
Întreabă-mă ce nu îmi place. Îmi place totul, cu excepția unor mici aspecte: să repar, iar prietenii sunt anunțați să nu vină la mine să le repar piesele că nu stau două, trei ore să repar, când eu în timpul ăsta creez ceva, fac ceva. Prefer să recomand pe cineva care repară. Au mai fost situația în care nu am avut încotro, a trebuit să repar, probabil că vor mai fi, dar nu îmi place. Am senzația că îmi pierd timpul dacă stau să sudez, să lipesc, să micșorez.
De unde te inspiri? Cum îți vin ideile? Cum gândești modelele?
Mă inspiră oamenii foarte mult, dar nu neapărat la modul că te văd pe tine acum și vreau să te reproduc. Poate simt o anumită stare la omul respectiv care îmi trezește cine știe ce simțiri. Sunt pasionată de anatomia corpului, de fețe, foarte tare m-a pasionat asta de mică, țin minte că mai încercam să desenez, deși nu am studiat ulterior că nu a fost cazul. Mă surprindeam, uitasem că știam anumite lucruri pentru că dacă ți le reprimi și știi că nu ai voie să le faci, le cufunzi atât de adânc în interior încât la un moment dat nici nu mai ești tu ca persoană. Mi-aduc aminte cum schițam, mă uitam la cineva, mă pasiona fața și încercam și să-l reproduc, mă jucam cu ideile. Ulterior cred că am simțit, că asta e ceva ce se simte, nici măcar nu e controlabil, nici măcar nu ți-o poți ție traduce, oarecum, pentru că e ca un vis, știi că s-a întâmplat ceva acolo, dar e greu să reproduci exact ce anume, sunt anumite stări. Știam că sunt atrasă foarte mult de metal. Argintul îmi place foarte mult, de asta am și numit firma Semper Argentum. Argintul este materialul meu preferat de lucru, însă acum am descoperit că vreau să încerc să lucrez și cu aurul, tot pe cizelură. Pot face piese finuțe, interesante. E mai scump materialul, dar în momentul în care știi să îmblânzești metalul și să te joci cu el, nu mai ai rețineri. Mai am de învățat, dar la cizelură partea bună e că mai greu poți strica un obiect, poți cât de cât să repari. Nu a mers, îl topește din nou. Mâna ți-o faci încercând pe cupru sau pe alte metale, ca să nu te joci așa cu aurul. Nu am încercat, dar vreau neapărat să încerc și cu aurul. Am în minte niște modele de inele antice. Mă inspir din culturile vechi și din Art Noveau foarte mult, îmi plac foarte tare măștile, măștile africane, așa am început să fac o colecție… că trebuia. De fapt nu trebuia că nimic nu trebuie dacă nu vrei, dar e așa un trend, o mare modă cu colecțiile astea. Alegi subiectul, te gândești ce nume să îi dai colecției și pe urmă trebuie să faci și povestea, că fără poveste nu merge. Apropo de aspectele deranjante, de asta ți-am zis să mă întrebi ce nu îmi place. Partea asta de marketing o fac, dar aș prefera mai mult să creez în timpul ăsta. Când m-am gândit la un nume pentru colecție mi-a venit în minte „Șapte povești”, așa am numit-o. M-am gândit sa plimb povestea asta prin toată lumea, m-am gândit să încep cu meduza Greciei, apoi i-am făcut soțului meu o brățară cu un coif celtic, acum vreau să mă îndrept către ceva african. În momentul de față lucrez la niște arlechini, dar mai altfel un pic. Cam asta mă inspiră, natura și cel mai mult oamenii. Eu nu sunt o persoană foarte sociabilă, mai ales în ultimii ani de zile, dar în continuare iubesc oamenii. Îmi place să stau să mă uit la oameni și să mă gândesc ce e în mintea lor, dar să stau undeva unde să nu mă vadă. Mă relaxează și sunt curioasă. Îmi plac tinerii că sunt foarte receptivi și nu îmi place deloc când aud spunându-se de români că suntem cum suntem și nu îmi place când nu dăm șanse tinerilor. Există tineri minunați care dau clasă oamenilor de peste cincizeci de ani și care au o deschidere și o profunzime fenomenală. Generația lor are mult mai mult curaj decât a avut generația noastră, își spun părerile. Am mai observat că sunt foarte receptivi.
Te inspiri și din planul oniric?
Da, mă inspir. Înainte aveam mai mult de a face cu partea asta, meditam, acum sunt cumva mai pământeană, dar inspirația tot de acolo de sus vine. Am avut multe etape, multe vise care m-au inspirat, am avut experiențe foarte interesante, mai ales de când am refuzat să fac ce nu îmi mai plăcea și este absolut normal să se întâmple asta, chiar dacă ești sau nu un om spiritual. Când cineva ia decizia să facă ceea ce îi place se schimbă foarte multe lucruri.
Știai că îți place arta, că ai latură artistică dezvoltată, că îți place sa observi , dar cum de te-ai focusat pe bijuterie în mod special dintre toate tipurile de artă?
Pentru că îmi plăcea metalul, era ceva ce mă atrăgea mult. Pe lângă asta, mi-am dat seama că nu mai am timpul necesar să fac și Arhitectura sau film. Este ceva ce iubesc, nu am avut o problemă în a alege. Alegerea să creez bijuterii nu a fost varianta cea mai proastă, a fost varianta optimă pentru mine la momentul respectiv, în pragul vârstei de cincizeci de ani. Singura problemă pe care o mai am eu acum este că nu mai am timpul necesar. Probabil că de aceea și ard atât de mult, mai intens. Nu mai pot să stau să miros flori, să mă duc în Vamă și să mă inspir. Mă duceam, nu mă mai duc că nu îmi mai place în Vamă. Nu mai am timp, trebuie să alerg. Nu e ca o obligație, probabil că ăsta e și motivul pentru care sunt plină de idei și dornică să lucrez.
Care sunt etapele prin care trece metalul pentru a ajunge o bijuterie? Care e procesul de producție?
Inițial este o schiță. De cele mai multe ori e bine să îți faci o schiță, dar când lucram în ceară nu îmi mai făceam nicio schiță. Mă uitam la o statuie, la un dans sau căutam o anume poziție a corpului pe care mi-o imaginasem. Nu schițam, cu desenul nu mai stau atât de bine ca înainte, în schimb mă ajută foarte mult imaginația, mai ales că lucrez tridimensional și ar trebui să am un model în față, de asta spun că mă mai uit la o statuie în mai multe ipostaze. La cizelură sunt niște pași. Faci schița, o transferi pe metal, calci și o transferi cu carbon pe metal, gravezi ca să îți rămână forma, apoi pui placa pe smoală și începi să lucrezi și pe o parte și pe cealaltă. Începi să gravezi pe partea din spate a bijuteriei cum ar veni. Ciocănel, daltă, există instrumentele special create pentru cizelură de diverse forme, diverse dimensiuni, cel mai mult folosesc vreo trei, patru unelte. În ceară la fel, cu dăltița. Ai blocuri de ceară, plăci, cuburi, sârme de ceară, depinde pentru ce le folosești. Începi sa o modelezi, ori manual pur și simplu, ori cu flacără… neapărat. Există și un instrument pentru picurat care ajută la modelaj. Nu se poate face fără o sursă de căldură. Ceara e migăloasă, dar este și foarte frumoasă. Părerea mea este că nu e la fel de complicată ca cizelura. Ceara rezistă o grămadă de timp. În momentul în care ai terminat piesa, te duci și o torni. Nu am aparatură pentru turnat momentan, am zis să nu investesc dacă nu este cazul. Merg la atelier, la Assamblage, când am nevoie mă duc după ce am modelul gata făcut, mă gândesc ce vreau și îmi toarnă ceara în argint, aur, bronz. Se lucrează cu o centrifugă, se toarnă argintul pe o parte, setezi temperatura, căldura este foarte mare și face ca metalul să ia forma aceea ce ai modelat. E ca și cum ai sculpta în piatră, lut, lemn, metal, piesele nu sunt goale pe interior. Este o sculptură din ceară transformată ulterior în metal, prin turnare.
Cu ce alte metale în afară de argint îți place să lucrezi?
Vreau să lucrez cu aurul. Cuprul nu îmi prea place, am lucrat și mai lucrez în cupru, alama nu prea îmi place. Îmi place să le văd, dar oxidează foarte mult și cuprul la fel. M-am mai jucat cu niște culori, cu patina naturală, dar nu iubesc foarte mult cuprul. Îmi place mai degrabă în combinații, mai folosesc combinații de metale, argint și cupru. Chiar trebuie să ajung să îmi iau de la turnat o bijuterie. Am făcut o față căreia i-am adăugat un turban din cupru și cred că o să iasă foarte interesantă. Am intrat într-un joculeț foarte drăguț, l-a lansat o tipă pe care nu o cunosc personal, dar suntem pe site într-un grup, a lansat un joc în care trebuie să ne dăm piese una alteia, depinde care cum pică și cu piesele altora să creăm ceva, să le combinăm cu alte piese făcute de noi și să creăm altceva. Tare ideea. Mi-a dat ceva care m-a inspirat, mi-a plăcut. I-am trimis poza să îl vadă și i-a plăcut, deși nu este încă gata. I-am arăta doar tipei care mi-a trimis bucățelele să vadă ce fac cu jucăriile ei.
Bijuteriile tale au patina asta a timpului, sunt complexe, de la detaliile pe care reușești să le gravezi, formă, până la subiect, concept. Pare că mergi într-o zonă vintage, nu am văzut pe site piese în culori stridente. Ai încercat și alte stiluri?
Am încercat să fac ceva mai minimalist, dar nu mă regăsesc în stil. Nu îmi place. Mi-ar fi mult mai ușor să lucrez într-un stil mai minimalist, ca este altceva să pui două bare, să mai faci un triunghi, să pui o piatră, dar nu mă satisface absolut deloc.
Care ar fi diferența dintre bijuteriile de autor și orie altă bijuterie handmade?
Bănuiesc că în afară de imaginația fiecăruia, este vorba ca mai există niște tehnici pe care le dobândești și le aplici altfel. Arta trebuie luată în serios, după părerea mea. Orice fel de artă. Ce faci, trebuie făcut temeinic. Mie chestia asta cu „fac pe lângă ceva, fac două mărgele sau pun o tortiță… o bilă și am vândut-o” nu îmi place… nu pot, eu nu văd, nu pot judeca așa ceva, deși persoanele cărora le place sunt foarte multe din câte văd. Îmi place să îmi folosesc imaginația, să mă implic, să fac ceva temeinic, am răbdare să aștept rezultatele, nu are cum să vină peste noapte ceva grandios. Propune-ți ceva, fă ceva, dă pentru tine ceva și societății mai ales, ia-te în serios.
Există în România o piață pentru aceste bijuterii?
Assamblage se ocupă, ei fac tot felul expoziții naționale, internaționale, parteneriate. Am fost și la Barcelona, la Milano cu bijuteriile. Organizează ROMANIAN JEWELRY WEEK și acolo știi că vin oamenii care caută în mod special bijuteria de autor. În România, noi nu suntem foarte mari consumatori, dar sunt, există persoane ca noi care se pliază pe aceste modele. Nu-s foarte mulți, dar dacă nici nu apari cumva, nici nu au cum să te afle. Ulterior, se pune problema educației. În afară sunt mai multe posibilități, într-adevăr, au o altă deschidere, dar și datorită acestui aspect. Cred că daca îți dorești, investești și ai un marketing bun găsești oriunde persoane interesate, în țară sau în afară. Bijuteriile fabricate industrial sunt cu mult mai ieftine, nu vine oricine să dea 1000 de lei pe un inel, mai sunt și brandurile puternice, vine și Pandora care te ia de cap și te bufnește râsul, dar asta este, asta e realitatea, trebuie să te adaptezi cumva. Plus că cei care vor să cumpere bijuteria pentru brand, că e la modă, să se vadă, aceia nu or să caute niciodată tipul de bijuterii pe care eu le creez. Mai particip la tot felul de evenimente. Până acum nu am participat la foarte multe pentru că nu le-am simțit că sunt ce am nevoie pentru genul meu de bijuterie, mi se părea că nu se potrivesc. Prefer ca concurența să fie formată din oameni care chiar lucrează foarte mult și care chiar se ocupă cu așa ceva. Prefer să stau între oameni care chiar oferă ceva, produs artistic, un preț pe măsura calității, nu într-o zonă cu tarabe și bijuterii ieftine că nu am nicio șansă.
Tu ce bijuterii porți?
Nu prea mai port. Înainte purtam și îmi plăcea tot genul acesta, cumva mai vintage. Eram cu tribalele… Acum, rar, când mai port vreo bijuterie, port una făcută de mine. Am piese mai vechi pe care le iubesc, dar nu le mai port. Înainte nu ieșeam din casă fără bijuterii, trebuia să îmi pun un inel, o brățară, ceva.
Și cum îți explici asta?
Nu știu, nu îmi explic. Mă gândesc că e valabil ce se spune despre cizmari, că cizmarii niciodată nu au pantofi. Așa e și în cazul meu. Îmi place să le văd pe alte fete, femei, dar eu personal nu mai sunt așa mare consumatoare.
Ai piese de care te atașezi sau îți plac atât de mult încât ți-e greu să le dai mai departe?
Da, am avut ceva tentative, au fost cazuri în care trebuia să negociez cu mine, dar pe urmă mi-am revenit și m-am hotărât că pentru un preț bun, renunț. Știu că îmi pot face alta, chiar dacă nu o să iasă niciodată la fel și nu îmi place să fac de două ori același lucru, puțin adaptată, dar dacă aș primi comenzi, nu m-aș supăra.
Deci poți crea și piese pe comandă? Oamenii interesați pot veni cu un concept?
Nu am nicio problemă, nu sunt eu stăpâna absolută. Da, pot crea pe comandă… dar nu știu dacă aș putea să fac un model care nu îmi place și nu mă reprezintă. Tot ajung să îi dau eu o nuanță de ceva cât să îmi placă, o anumită direcție, o anumită tentă. În același timp mi se pare normal să fiu deschisă la ceea ce omul și-ar dori. Din asta ar putea să iasă ceva foarte interesant la care nici nu m-aș fi gândit. Mi se pare interesant să vină cu o schiță sau cu o idee, să reprezinte ceva pentru el, nu cu un model gata făcut de bijuterie, una care există deja.
Îți aduci aminte de prima bijuterie pe care ai vândut-o?
Da. A fost din argilă de metal, cu argila de metal am început să lucrez. Argila de metal e un concept foarte interesant, a fost inventat de japonezi dacă nu mă înșel. E un fel de clei, metal clay se numește, pe care în momentul în care îl arzi se transformă, am fost foarte fascinată la început când l-am descoperit, când am cunoscut-o pe Corina. Modelezi pur și simplu și ulterior îl arzi, iar restul se transformă în argint, argint pur de 999. Se evaporă apa și rămâne partea brută. Nu am continuat ca nu știam ce vreau, nu aveam ce să fac mai mult de atât. Știam că e o anumită plajă de-a lungul căreia mă pot manifesta, mai mult de atât nu vedeam ce aș putea sa fac acolo. Noroc că m-am dus la David la Assamblage, unde am învățat foarte multe. Prima bijuterie de argint pe care am făcut-o a fost o floare de colț foarte drăguță. Din momentul în care m-am apucat știam că nu este un hobby, ci o meserie. În niciun moment nu m-am gândit că pe asta mi-am făcut-o mie. Dorința de a crea este mai presus chiar decât gândul de a aparține cuiva. Pentru mine este vital să creez.
Ai vreo bijuterie de care te simți foarte atașată, care reprezintă ceva mai mult pentru tine?
Da, am două bijuterii de care chiar mă simt atașată. Una dintre ele face parte din prima mea colecție. A fost o perioadă foarte grea a vieții mele care m-a direcționat spre a crea așa ceva. „Lacrimi și îngeri” se numește și am acolo o aripă pe care o iubesc foarte, foarte mult. A fost o perioadă foarte grea, tristă, dar m-a ajutat enorm să mă agăț de acest ceva pe care îl fac cu mare pasiune, m-a ajutat să trec peste, a fost un fel de boost. Nu numai din durere poți crea, fiecare stare, fiecare sentiment puternic te poate ajuta să creezi. Denumirea de „Lacrimi și îngeri” avea atunci o anumită greutate, acum o simt altfel. Mi-a trecut prin cap să schimb numele colecției, dar am schimbat doar textele, descrierea pieselor care alcătuiesc colecția. Oamenii nu vor să sufere. Nu era nimic personal acolo, erau niște gânduri. Dădusem o anumită conotație, dar era mult prea grea. Îmi mai plac două piese din colecția „Ancestors”, iubesc de fapt întreaga colecție. Eu mi-am iubit foarte mult bunica, deși nu am cunoscut-o. O iubesc enorm și o simt lângă mine permanent, este culmea. Simt o comunicare fenomenală cu ea. În anumite momente cheie din viața mea mi-a venit în minte. Mi-a venit în minte și m-a calmat, mi-a ponderat anumite trăsături, mi-a dat putere. O iubesc enorm. La ea mă gândeam când lucram la anumite piese din colecția asta, m-a inspirat, aceste piese au o poveste în spate, o anumită însemnătate.
Ți-ai cunoscut bunica din poveștile pe care le-ai auzit despre ea și ai simțit că rezonați?
Da, exact. Bunica mea a fost o femeie extraordinar de puternică, probabil că sunt subiectivă, dar e mai mult de atât. Săraca, din punctul meu de vedere, a fost atât de obidită… Ea și bunicul au fost doctori pediatri. Bunicul a murit în 1947. Pe tatăl meu l-au arestat în 1949 pentru ca era unul dintre liderii liberalilor. Avea 24 de ani când a intrat la închisoare și a făcut 14 ani de detenție politică. Sunt multe povești despre care nu se vorbește. Este păcat, căci așa este istoria noastră. Pentru mine un astfel de om, cum a fost ea, atât de puternic, să îți pierzi soțul, îți pierzi unicul copil în felul ăsta, te dau afară comuniștii din casă, te dau afară din toate funcțiile, te aruncă într-o magazie…. Noi am recuperat casa după 16 ani de procese. Sunt recunoscătoare în primul rând. Sunt empatică și mă gândesc prin ce a trecut aceasta femeie, câtă forță a avut. E povestea a foarte multor oameni de mare calitate din România, a elitelor care s-au prăpădit și se prăpădesc cât timp se pune mare preț pe non-valoare. Nu cred că doar de asta o iubesc pe bunica, cred că este o legătură dincolo de puterea noastră de înțelegere. Ei sunt cei care m-au inspirat pe mine. De la membrii familiei mele am învățat foarte multe, m-au marcat. Tatăl meu a murit când aveam 16 ani, eram foarte mică, dar tot simt că am avut multe de învățat de la el. Pentru mine pierderea a fost șocanta, dar am rămas cu sfaturile pe care mi le dădea și cu discuțiile pe care le purtam. Îmi făcea o plăcere fenomenală să vorbesc cu el. Îi făceam cafeaua, așteptam să vină să mănânce să mai povestim, să îmi spună ce a mai citit, ce s-a mai întâmplat nu știu pe unde, avea o personalitate foarte interesantă.
Pe bunica dacă aș fi cunoscut-o cred că aș fi adorat-o. În colecția „Ancestors” este un colier care conține amprenta unor sigilii. Am luat ștampila bunicului, am reprodus-o, am făcut figurina unei femei, arborele genealogic, m-au inspirat și am băgat în ecuație toată familia. Reprezintă femeia puternică, ce are sprijinul soțului, este susținută de acest suport care e ștampila. De asta mi-am dat seama după ce am creat piesa, întâi am simțit. Este un concept imaginativ, o senzație mai degrabă, nu am în minte ceva foarte bine creionat înainte, pornesc de la niște stări care se amplifică în timp ce lucrez, apoi îmi vin cuvintele. Pe site, piesele au și descrierea, eu compun textele. Ce aș spune oricui, știu că sună a clișeu, dar este foarte important să faci ce îți place, să cauți în tine ceea ce iubești și să faci, să acționezi. Dacă și-ar da seama oamenii cât de multe lucruri se schimbă în momentul în care iau decizia să facă ce își doresc cu adevărat, am fi mult mai departe cu toții și cei de lângă noi, apropiații, pentru că degaji altă energie, se întâmplă lucrurile altfel.
- Interviu de Delia Mitrache.
