După NEIDENTIFICAT, care va avea premiera pe 6 august în cinematografele noastre la câteva zile după ce a câştigat la TIFF premiul FIPRESCI oferit de juriul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film, MIRACOL, cel de-al doilea film recent scris și regizat de Bogdan George Apetri, a fost selecționat în cadrul prestigiosului Festival de Film de la Veneția, care va avea loc în perioada 1-11 septembrie. Este prima participare a unui lungmetraj românesc într-o secțiune competițională la acest festival în ultimii 12 ani! Două filme lansate la un interval foarte scurt de timp semnate de un cineast revenit într-un mod impresionant în scaunul de regizor după multipremiatul său debut PERIFERIC de acum… 10 ani. Un deceniu pe care Bogdan George Apetri l-a petrecut în Statele Unite ca dascăl la Columbia University din NYC și ca producător al unor filme extrem de apreciate din spațiul Indie american (vezi 3 Backyards și Blaze, premiate la Sundance) care nu explică acest comeback neprevăzut de către cinefili cu un combo de filme care par a se număra printre revelațiile anului 2021.
Bogdan, cu ani în urmă ai ales să renunți la o carieră regizorală foarte promițătoare și ți-ai asumat rolul de producător și profesor. Ce te-a determinat atunci să mergi pe calea asta?
Nu a fost o alegere neapărat conștientă ci a fost mai mult informală. Ca cineast nu-ți poți pregăti atent un plan, să spui “Domnule, asta voi face în următorii 3-4 ani.”, ci pur și simplu am fost invitat să predau la Columbia, ceea ce m-a bucurat foarte mult fiindcă motivul pentru care am mers la New York a fost să studiez la Columbia University, care a devenit ca o familie pentru mine… și nu am putut să refuz chestia asta. Plus ca predatul îmi aduce o foarte mare satisfacție, în sensul că sunt tot timpul cu tineri – chiar dacă s-a mai restrâns aria de unde ei vin în ultimul timp – și mai este faptul că nu este repetitiv absolut deloc, azi vorbesc cu cineva din Bolivia, am scurtmetrajul lui din Bolivia și vorbim despre ceva cultură din Bolivia, mâine vorbesc cu cineva din Chile, poimâine cu cineva din China… în fine, m-a prins timp de câțiva ani foarte mult funcția predatului. Bineînțeles, am scris proiecte, am produs foarte mult în cinema-ului independent și deci să fac acum un alt film nu a fost o chestie neapărat premeditată, mai ales că am filmat două filme în același timp, și următorul film după Neidentificat o să iasă undeva în septembrie, se cheamă Miracol.
Miracol a fost deja selecționat în competiția prestigiosului festival de la Veneția. Deci este adevărat că Neidentificat este prima parte a unei trilogii?
Exact, pentru mine este ca un episod deși, bineînțeles, poveștile sunt complet separate iar filmul se poate aprecia ca ceva de sine stătător. Dar la sfârșit aș vrea ca cele trei filme să arate ca un tot unitar. În ce sens? Oarecum ca în romanele lui Balzac, în care un personaj principal devine secundar într-un alt film sau în alt roman, lumea e aceeași, multe locații se repetă, personajele sunt aceleași, mulți actori sunt aceiași, dar vezi oarecum un fundal diferit de povești secundare care după aia devin proeminente în celălalt film. Dar, oricum, a fost o chestie organică, pur și simplu mi-a venit ideea… nu la Neidentificat, că acolo am rescris scenariul, dar la Miracol mi-a venit ideea spontan. Eram în aeroport la Iași și zburam spre New York, am scris povestea pe un șervețel și doi ani mai târziu deja era terminat. Pur și simplu. Focul creativ…
Putea să rămână doar o idee singulară pentru un film… totuși, cum s-a produs declicul ce a generat în tine dorința de a realiza o trilogie?
Trebuia să fac prima dată Neidentificat, un proiect venit prin filiera Florin Șerban [autorul lui Eu când vreau sa fluier, fluier este co-producătorul lui Neidentificat – n.r.], fost coleg cu mine la Columbia, scris foarte bine de Iulian Postelnicu și adaptat apoi de mine. Era scris pentru orașul Focșani iar eu l-am readaptat la orașul Piatra Neamț [orașul natal al lui Bogdan George Apetri – n.r.]. Am ținut foarte mult să filmez la Piatra Neamț, un oraș pe care-l iubesc foarte mult și, când mă întorc din America, este ca o oază pentru mine. Plus că am vrut neapărat să lucrez cu actori care ori sunt la Piatra Neamț ori au trecut pe la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, au legături cu orașul… ceea ce am și făcut, cu excepții bineînțeles. Și în momentul în care mi-a venit ideea pentru al doilea film, chiar la aeroport, mi-am dat seama că sunt anumite puncte comune de loc și personaje, și că ar fi o idee destul de interesantă să nu mai fac doar două filme… un triunghi e mai echilibrat decât o paralelă sau o linie dreptă. Am deja ideea și pentru al treilea film, este o adaptare după o carte, dar nu vreau să vorbesc despre ea. Revenind, am readaptat atunci scenariul la Neidentificat – care se chema inițial Căprioara – ca să se potrivească foarte bine cu ideea de trilogie și să facă sa se împletească cele trei filme. Dar eu nu am avut un plan să nu mai fac filme câțiva ani, ci pur și simplu m-a luat valul predatului [la Universitate] și m-am afundat în el pentru că mi-a plăcut foarte mult. Sigur, au mai fost și alte proiecte, au fost seriale care mi s-au oferit, dar care dintr-un punct de vedere sau altul, creativ, nu m-au îndemnat să revin la regie.
Inclusiv proiecte din zona cinematografiei?
După Periferic au venit multe oferte de lungmetraje dar nu într-atât de atractive încât să spun că las totul baltă și mă apuc imediat. Un film, îmi ia cam trei ani să-l fac, începând cu rescrierea scenariului, fiindcă eu nu pot să concep… ori fac eu scenariul de la cap la coadă, cum am făcut la Miracol, ori îl preiau de la cineva și-l rescriu sau îl modific. Ca să faci un film ai deci jumătate de an de scris la scenariu, apoi casting, căutare locație, nu mai vorbesc de căutare fonduri, filmatul, montatul, durează foarte mult post-producția, deci ai nevoie de cam trei ani de zile. Ca orice regizor, bănuiesc că, atunci când alegi să faci un film, ești conștient ca 3 ani s-au dus din viața ta. Plus că, pentru mine, e mai greu să lucrez acolo decât în România. Am fost pe multe platouri, la unele foarte implicat iar la altele mai puțin implicat, şi aș spune că aici este mai ușor de făcut film. Problema în America este că dacă filmul costă 500.000 de dolari, trebuie neapărat să-i iei din fonduri private, să convingi oamenii să-ți dea 500.000 de USD iar ei vor “return” pentru fiecare dolar, dacă se poate. Dacă nu se poate… e dezamăgire, nu mai faci următorul film cu ei. E o chestie mult mai amalgamată în America decât aici. Aici procesul este mai clar și mai ușor: ai un proiect, aplici la CNC, te duci apoi la co-production markets la diferite festivaluri, găsești producători din alte țări, ei la rândul lor nu investesc nimic din buzunarul propriu – merg la fondurile lor și iau bani -, și atunci, totul fiind public, presiunea de a face un return e mai mică. Avantajele sunt și de distribuție pentru că în Europa găsești distribuitori de obicei… dacă filmul este bun.
Presupun însă că și în State mai sunt totuși cinematografe care difuzează filme de nișă sau Arthouse…
În America s-a restrâns incredibil piața de artă. De exemplu New York-ul, în anii ‘60-‘70, după Paris, era probabil cel mai bun loc de văzut filme din toată lumea iar acum nu mai ai unde să arăți, pur și simplu nu mai există… e 0,5% din piață. Deci este mai greu să faci filme acolo, plus că dacă aici ai undeva la 28-30 zile de filmare sau, în anumite cazuri, chiar și mai multe, în America trebuie să faci un film în 19-20 de zile. Ai un program extrem de strâns și, din cauza asta, filmele – chiar cele independente – încep să arate la fel pentru că lumea nu mai are timp să gândească cum să filmeze. Între ora 8 am și 8 pm neapărat trebuie să filmăm aceste 6 pagini de scenariu, nu mai ai timp să fi creativ, și atunci toate cadrele arată la fel, mișcările de cameră arată la fel – e o chestie militarizată și industrială. În România, creativ, ai mai multă libertate, parcă este mai ușor logistic să faci film. După aia, ai problema limbajului: un film american în limba engleză poți să-l vinzi la streaming devices, mai multă lume se uită la un film vorbit în engleză decât la un film vorbit în altă limbă, cu subtitluri. De exemplu, mai multă lume a văzut Blaze [Biopicul din 2018 regizat de Ethan Hawke, co-produs de Bogdan George Apetri – n.r.] decât un film românesc. Indiferent care e mai bun…
Să revenim la trilogie. După Neidentificat ai avut ideea scenariului la Miracol și ai ajuns la concluzia că poți să îl încadrezi în universul celui dintâi. Și că un al treilea film poate întregi apoi imaginea acestei lumi imaginate de tine din perspective diferite.
Totul a plecat de la poveste, încet, pentru că legăturile acestea nu poți să le explici, se întâmplă pur și simplu… cum spune și David Lynch, nu știi de unde vine ideea, important este să o cristalizezi și să devină ceva concret. Nu îmi dau seama exact când mi-a venit ideea de a merge spre o trilogie dar cred – acum, dacă stau și mă gândesc retroactiv – că am plecat de la componenta polițistă. Neidentificat are o această componentă care îmbracă tot filmul de la un cap la altul iar în Miracol este jumătate. Și atunci mi-am dat seama că ar exista niște elemente de scenariu care au legătură și că multe personaje secundare ar avea loc și în celelalte filme în mod organic, mai ales fiind vorba de un oraș mic de provincie. Dacă, de exemplu, filmam toate acestea în București, cred că nu aș fi făcut legătura asta sau dacă aș fi făcut-o ar fi rămas doar în cap la mine. Într-un oraș mic ca Piatra Neamț, pe care-l știu foarte bine, stradă cu stradă, unde oamenii se cunosc între ei, e foarte simplu să faci legături între un anume loc și un personaj, face sens… în București nu face sens fiindcă ar fi o coincidență foarte mare. În Piatra Neamț nu ar fi o coincidență pentru că ieși pe stradă și te vezi cu colegul de acum 20 de ani fără să vrei. Eu nu vreau să fiu prea filosof, pur și simplu eu gândesc dramaturgic: ăsta e scenariul, acestea sunt cerințele… montând sau scriind apare apoi de undeva și o temă sau alta dar o las să se nască organic. Nu m-am pornit să fac o trilogie cu o anume temă… dacă va fi să iasă ceva organic, iese. De obicei, dacă filmul e bun și povestea se ține, în mod automat iese… dar eu nu am pornit cu tema ci am pornit de la idei concrete, de poveste, de scenariu, și las altceva să iasă la suprafață. La început mi-am zis ‘Hai să fac un film’ și apoi, încet-încet, mi-am dat seama – ca la un cub Rubik – că se potrivesc bucățile și atunci am zis ‘Hai să fie trilogie’. Și în final eu sper ca filmele să se ajute unele pe altele… când ajungi să vezi un film și îți place, să vrei să vezi și primul, și al treilea, ș.a.m.d. În final, acesta este scopul trilogiei – să le vezi împreună, să îți dai seama și să faci conexiuni. Fiindcă acum nu face nimeni nicio conexiune, îți dai seama, acum iese primul film, după un an iese al doilea, după alți doi iese și al treilea.
Stilistic vorbind, Neindentificat reprezintă o plimbare dezinvoltă prin mai multe genuri cinematografice, de la Thriller psihologic la Film Noir. Aceste clin d’oeil-uri au venit pe parcurs, ca “broderii” estetice, sau le-ai ai avut în minte încă din faza de dezvoltare a scenariului?
Cred că jumătate-jumătate. Parte au venit din scenariu… cred că este aproape imposibil să faci un film polițist și să nu aibă elemente de gen, într-un fel sau altul. Dincolo de asta, am avut o discuție cu Oleg [Oleg Mutu, DoP-ul filmului – n.r.] la început și amândoi ne-am dat seama că nu poate să fie nici film românesc-românesc dar nici nu poți să faci un film american. Când faci un film de gen în România trebuie să ai mare grijă, că dacă imporți pur și simplu părțile de gen din filmul american sau occidental iese o struțocămilă… nu merge. Trebuie să faci un thriller românesc – asta chiar e expresia pe care a avut-o Oleg, un “thriller românesc” –, nu poți să faci nici un thriller dar nici un film neorealist pentru că trebuie să găsești ceva organic. Tu ai spus cel mai bine, ceva care vine din scenariu, ceva care nu este forțat nici de elementul thriller nici de elementul românesc. Am zis așa: ‘Vreau să fac un film foarte subiectiv, spus din punct de vedere al personajului’. Nu vedem decât personajul și ce vede personajul. Am stat de la A la Z cu personajul în fiecare scenă. Și m-a ajutat foarte mult ca direcție chestia asta.
Bogdan Farcaș la TIFF
Ajunși în acest punct, spune-mi cum a funcționat tandemul creativ cu Oleg Mutu, unul dintre cei mai apreciați directori de imagine din cinema-ul românesc, anul acesta câștigător al unui Gopo pentru filmul lui Florin Șerban, Dragoste 2: America.
A funcționat perfect. Ne-am completat foarte bine în sensul că avem chiar și o glumă, că regizorul vine cu teoria și Oleg cu instinctul. O chestie foarte interesantă pe care am făcut-o, am lucrat cu actorii înainte de a ne gândi la cameră. Nu vin cu shot list sau cu storyboard fiindcă am eu niște cadre în cap, care sunt polițiste sau sunt thriller sau de film noir… până la urmă clișee toate, ci hai să vedem povestea, hai să vedem personajul și de asta, de obicei, am revenit la personaj în fiecare cadru. Am lucrat cu actorii mai întâi să punem scena în picioare, cum se zice, “on its feet”, și abia după aia am început să vorbim de cameră. Bineînțeles că aveam niște idei – nu vin nepregătit pe platou – dar totul timpul gata să schimb. Oleg e foarte bun, funcționează foarte tare pe instinct și asta m-a bucurat foarte mult. Se uită la scenă și imediat vine cu sugestii ca să îmbunătățească ideile preliminare. Iar eu sunt complet de acord cu chestia asta… un regizor nu este acela care stă la masă cu o zi înainte și face niște cadre, nu. Ca regizor, pregătești ceva dar are o valoare de 5%, pentru că a doua zi mergi în locație, lumina cade într-un anumit fel, îți dă unele idei, un actor se așează pe scaun în anumit fel, îți dă alte idei… deci trebuie să fi cu antenele foarte bine orientate iar Oleg m-a ajutat foarte mult în direcția asta. Eu m-am pregătit de acasă dar cu Oleg tot timpul mi se pare că aduc la un alt nivel scena pe platou. Oleg este chiar un artist, rar ești lângă un om de genul ăsta, care simți că este trup și suflet cu filmul.
V-ați dorit ca Neidentificat să fie un “thriller românesc”. A ieșit în final ce ați vrut, adică nici film românesc, nici thriller?
E pur și simplu povestea unui polițist care se află într-o anume situație și în 48 de ore trebuie să facă ceva. Pentru mine este o poveste universală, cum a fost și Periferic. care era inspirat dintr-un caz pe care l-am avut eu ca avocat [Bogdan George Apetri, absolvent de Drept, a profesat 2 ani ca avocat în România înainte de a studia regia de Film și Imaginea la Columbia – n.r.]. Periferic funcționa în orice altă țară, bineînțeles, cu ajustările de rigoare, și la fel și Neindentifcat mi se pare mie că ar funcționa oriunde… e o chestiune de ‘human nature’. Asta am vrut să exploatez. Pentru mine a fost un comentariu al naturii umane.
Nu se vede nicio rază de lumină în noul tău film. A fost fascinant pentru mine să redescopăr tonul 100% sumbru adoptat de scenaristul Bogdan Apetri și pentru Periferic. Mai există însă și un alt element comun pe care aș vrea să-l diseci puțin: la fel ca în Periferic, în Neidentificat timpul este o unitate precis definită și un parametru esențial în compactarea și dinamica acțiunii.
Acum, când tu le arăți cu degetul, recunosc de fapt și în Miracol anumite chestii la care eu nici nu mă gândisem. Și în Miracol timpul este extrem de important dar cred că este o chestie care ajută foarte mult nu dramatismul ci… drama, pentru că poți să spui o poveste într-un anumit ritm, poți să pui personajele sub o anumită presiune, deci tu să vezi o poveste care nu vrei să te plictisească, indiferent dacă-i sumbră sau veselă. O poveste trebuie să fie interesantă. De multe ori chiar le spun și studenților: e foarte bine să fii ‘truthful’, să spui adevărul, dar e și mai bine să fii nu doar ‘truthful’ ci să fii și ‘interesting’, adică să fii interesant. Presiunea de a nu plictisi pentru mine e o chestie destul de importantă. Nu vreau să fiu prea simplist acum dar asta e la cinema, nu trebuie să te plictisești – nu e numai asta, bineînțeles, dar este un prim element pe care trebuie să-l bifezi și abia apoi treci la nivelul doi, la nivelul trei, la nivelul patru.
Nu îți e teamă că ai tăi concetățeni din Piatra Neamț o să înceapă să se uite chiorâș la tine că faci o reputație proastă orașului cu asemenea povești întunecate?
În primul rând nici nu am spus în film că e Piatra Neamț, dar nu de frică că o să mă dea afară din oraș. Eu chiar țin foarte mult la orașul Piatra Neamț. Dacă cineva mi-ar spune că filmul nu e bun nu m-aș supăra, dar țin minte că Emi Pârvu, actorul principal din Miracol, care are un rol și în Neidentificat, după ce l-am adus la filmări la Piatra Neamț, a făcut o plimbare prin oraș, s-a întors, și mi-a spus ‘Orașul ăsta e mort complet’… atunci m-am supărat. Cum poți să spui că orașul meu e mort? Deși știu că are dreptate. Oricum, la cine am arătat în străinătate, mi-au spus că priveliștile sunt incredibil de frumoase, dar le-am vrut ca un contrapunct la povestea destul de sumbră, de la un capăt la altul al ei. Gândește-te că niciun personaj din lumea reală nu este pozitiv. Cine este pozitiv cu adevărat? Oricare dintre noi ar putea fi, mai mult sau mai puțin, în situatia lui Florin Iespas, nu neapărat în situația asta concretă dar într-o situație extrem de încordată – cele 24 de ore în care chimia creierului nu mai funcționează cum funcționează în mod normal -, și îți dai seama că e un ocean de emoții în tine, toți am reacționa într-un fel ciudat.
Emanuel Pârvu în Miracol
Hai să vorbim un pic și de muzică. Mi se pare că ai gândit-o ca parte integrantă a scenariului și nu are doar rol ilustrativ…
Absolut, este parte din poveste și nu am vrut să folosesc muzică de dragul muzicii. Există un element ce stă la baza motivațiilor personajului Florin Iespas de care îți dai seama abia la sfârșitul filmului și atunci, având pe parcurs vidul ăsta imens, a trebuit să-l umplu cu ceva, astfel încât atunci când ajungi la final să ai ca spectator o anume pregătire emoțională. Vine și în contrapunct, deci nu a fost un clișeu… fiind un film polițist, nu te-ai aștepta ca un polițist din Piatra Neamț să asculte în exclusivitate muzică de Chopin. Asta în afară de muzica de la sfârșit, a băiețelului care cântă la vioară și care va apare și în Miracol, în altă ipostază. Personaje mici, care apar și într-o parte și-n alta. A fost o muncă foarte serioasă la muzică. Trebuia neapărat să folosesc Chopin pentru că așa venea organic din poveste dar nu am vrut să apelez la Nocturne sau la ceva ce toată lumea a auzit de 1000 de ori și atunci am ascultat câteva sute de piese de Chopin în diferite interpretări… a fost o muncă titanică pentru că am editat ‚vertical’ din cauza asta, știind că muzica este un element atât de important. Deci nu am editat filmul și apoi am mers de la început să văd unde s-a potrivit muzica ci, pur și simplu, nu treceam de o scenă până nu găseam muzica potrivită, și asta ne-a dat bătăi de cap inclusiv cu drepturile de autor. Nu mă așteptam să coste atât de mult drepturile la muzică clasică. Cred că am făcut unul sau două mici compromisuri în care a trebuit să aleg altă interpretare decât pe cea care aș fi vrut-o eu și a trebuit chiar să modific un pic la montat, să facem o scenă mai scurtă cu 5 fotograme și știi ce important este câteodată și un singur frame la o taietură. De la început, de când am pregătit filmul, știam că muzica o să fie o parte esențială.
Bodan Farcas și Dumitru Dragoș în Neidentificat
Fiindcă ai vorbit de personajul lui Florin Iespas, spune-mi cum l-ai descoperit pe interpretul său, Bogdan Farcaș, o revelație în rol. În fapt, mai general, cum s-a desfășurat casting-ul?
Pentru mine casting-ul în general este nu doar important dar este și înfricoșător – nu știu dacă nu e prea superbolic termenul – pentru că odată ce alegi actorul rămâi cu el tot timpul… ori într-un film de obicei filmezi fețele oamenilor și nu filmezi peisaje, copaci sau vântul care bate în grâu, de obicei urmărești să investighezi natura umana și atunci oamenii trebuie să fie aleși foarte bine și mi-e frică tot timpul de chestia asta. Aici am lucrat cu un casting director foarte bun, Dordea Cătălin [Heidi, Dragoste 1: Câine, Occident etc – n.r.] și am stat luni de zile, din februarie până prin iunie… cred, dar am și făcut casting la două filme în același timp [Neidentificat și Miracol – n.r.], ceea ce a fost o provocare destul de mare. Eu am senzația că un actor trebuie să aibă o parte din personaj în el. Bineînțeles că actorul vine cu pregătirea lui, trebuie să fie un actor până la urmă, nu te joci pe tine, dar trebuie să ai neapărat o sămânță din personaj în tine… eu chiar cred chestia asta. Bogdan are o parte foarte mare din personajul ăsta, nu în sens negativ, dar are ceva în el… de obicei nici nu poți să explici ce are. Când a venit la casting, din primele 30 de secunde, mi-am dat seama că este un posibil actor pentru rolul ăsta. De fapt și fumase foarte mult înainte – eu nu fumez deloc, chiar sunt alergic la fum – și când a venit a umplut toată camera cu fum, nici nu mai voiam să fiu acolo dar, în același timp, ceva mă atrăgea foarte mult la el și mi-am dat seama că ar putea fi personajul… și pe măsură ce am vorbit cu el, pentru că l-am chemat de foarte multe ori înapoi la casting, mi-am dat seama că pe lângă actorie, ceva din personajul ăsta există în el, și atunci m-am gândit să aleg pe cineva care are personajul în el. Cu Dumitru Dragoș mi s-a părut la fel de importantă alegerea asta pentru că Bănel, personajul lui, nu e nici așa nici așa, nu-ți dai seama dacă e vinovat sau nevinovat, și atunci a fost foarte alunecoasă și alegerea lui… mă bucur enorm de mult de alegerea lui Dumitru Dragoș.
Ca să investighezi în detaliu la casting potrivirea potențială dintre actor și personaj trebuie ca cel din urmă să fie extrem de bine conturat în mintea ta. Cum s-a ajuns la profilul final al personajelor?
Practic, Iulian Postelnicu a scris un scenariu foarte bun, are un stil foarte bun, foarte cinematic. Când citești ce scrie el îți dai seama că vezi deja cadre în fața ochilor. Doar că scenariul lui Iulian era mult prea întins, avea peste 140 de pagini, iar eu l-am modificat la 70 și ceva de pagini și în loc să merg ‘wide’, am fost ‘deep’. Deci am ales să nu fie cu multe personaje, să mă conctrez pe unul singur și să investigez mult în adânc, adică să continui să stau cu el și după ce închide ușa… asta mi s-a părut mie foarte interesant. Și, vorbind și cu Oleg, m-am axat foarte mult pe momentele în care rămâne singur, pentru că atunci îți dai seama cine este cu adevărat un personaj, ce face când intră în casă și stă singur în următoarele 3-4 minute. Merge la pian, bea bere, se uită la… ce face după ce pleacă Bănel din mașină, ce face după ce pleacă din apartament și închide geamul, tăieturi care altfel, într-un film normal, le-aș fi aruncat pe geam imediat, nu aș fi stat… ‘Hai domnule, să mai petrecem 10 secunde cu el după ce a închis ușa’.
Bodan Farcaș în Neidentificat
Asta pentru că știm ce urmează, gesturile firești…
Exact. Doar că Bogdan se mișcă într-un fel în care ceva nu e în regulă cu el… într-un fel. E în regulă în lumea normală dar în lumea ciudată a filmului a dat foarte bine. Ticurile lui Bogdan, felul cum se mișcă, felul în care închide ușa la portieră, cum merge și caută un bolovan și vine înapoi, și merge într-un fel anume, cu un mers foarte distinct, toate au ajutat foarte mult personajul ăsta, apropo de descrierea lui. E clar că și casting-ul are un rol foarte important pentru că eu pot să am 1000 de idei în cap despre personajul Florin Iespas dar când Bogdan Farcaș vine și merge într-un anumit fel, trebuie să merg cu el în direcția aia foarte mult. Atunci… am hotărât cu Oleg să-l urmărim, să invităm personajul în film, spre spectator, nu-l să-l decupăm noi, metaforic sau fizic, prin tăieturi. Am încrederea asta că dacă ai făcut alegerile corecte, ai făcut alegerea actorului corectă, ai făcut alegerea locațiilor corectă, ai scris scenariul bun, atunci poti să lași să iasă aburul din supa care fierbe și ăla o să fie… ceva la care nici nu te poți gândi cu o zi înainte sau chiar în ziua filmărilor. Pur și simplu se întâmplă atunci, la filmare, combinat cu planul tău, sperând că o să iasă ceva care merită văzut.
Legat de casting-ul dublu pentru Neidentificat și Miracol, cum ai procedat cu personajele recurente? Unele apar foarte puțin în primul… aveau idee actorii că o să fie mai importante în Miracol?
Obligatoriu au trebuit ambele scenarii finalizate în același timp, pentru că nu se putea altfel, și casting-ul făcut simultan. Dimineața vedeam actori pentru Neidentificat, a doua zi actori pentru Miracol, și mai vedeam și pentru al treilea film, pentru că am făcut casting și pentru acela, deci vor fi actori care o să apară și în al treilea film deși au apărut foarte puțin în primul și al doilea. Filmatul a fost foarte interesant pentru că uneori filmam 3 zile pentru Neidentificat, 2 zile la Miracol, sau în anumite zile filmam până la prânz scene din Neidentificat iar după prânz scene pentru al doilea… a fost nu fizic obositor ci mental obositor. Mai ales că, pregătindu-le, știam că nu vor avea aceeași stilistică… aceeași lume, aceeași actori, dar filmele stilistic sunt complet diferite. Și atunci trebuia să te decontectezi complet de la un anumit film… de multe ori la început, când vedeam cu Oleg scena, ziceam ‘Hai să facem camera așa…’ și apoi ziceam repede ‘Nu, nu, nu, asta e pentru celălalt film, acum suntem la următorul, deci nu merge tipul ăla de mișcare sau de tăietură.’, trebuia să revenim mental înapoi la cealaltă chestie. Nu am mai experimentat niciodată asta, să fac casting în același timp la 2 filme, să le filmez simultan… măcar a funcționat. Dacă se văd filmele separat, la distanță de un an, nu-și dă nimeni seama că Ioana Bugarin apare acolo sau taximetristul apare dincolo, dar dacă le vezi la o distanță de o zi-două într-un pachet, peste nu mult timp sper eu, atunci o să faci conexiunea.
Premiera națională a filmului la TIFF
Dar ce ai făcut cu post-producția, nu ai avut probleme cu finalizarea în vârf de pandemie?
Am avut probleme imense. Fiecare dintre filme sunt o co-producție română, cehă și letonă, post-producția a avut loc la studiourile Barrandov din Praga și când am ajuns acolo… exact a doua zi s-a închis totul! A fost în 2020. Țin minte și acum ziua, 4 martie, pentru că mai înainte m-am văzut cu o profesoară cehă. Apropo, fac o paranteză: Columbia University are o legătură foarte puternică cu Praga și cu Cehia pentru că a fost complet restructurată de Miloš Forman. După ce a făcut Zbor deasupra unui cuib de cuci, a fost și el invitat să predea la Columbia și a modificat-o complet, exact pe fundațiile sau pe structura școlii FAMU din Praga și a adus foarte mulți profesori de acolo, pe Frank Daniel, care a devenit un screenwriting guru [fostul decan de la FAMU a emigrat în SUA în ’69 dupa Pactul de la Varșovia – n.r.], sau pe Milena Jelinek. Exact pe 3 martie m-am îmbrățișat cu profesoara [Jelinek], care era una dintre cele mai vechi profesoare de la Columbia, i-am spus că merg la Praga, mi-a dat anumite adrese unde pot să întâlnesc prieteni de-a ei, regizori… și apoi a murit. A venit pandemia la New York în timp ce eu eram la Praga și când m-am întors în America ea murise deja, la 2 săptămâni după ce contactase virusul [pe 15 aprilie 2020 – n.r.]. Revenind, când am ajuns la Praga, pe 4 martie era totul liber iar pe 5 martie s-a oprit totul și a rămas în aer filmul meu fiindcă nu mai voia nimeni să vină la studio. Am vorbit cu patronul de acolo că nu mai puteam să vin altă dată și trebuia neapărat să facem ceva. Și am lucrat cu o echipă mai redusă la Neidentificat, cu măști… atunci era ceva nou, eu vorbeam în engleză cu accent românesc, ei vorbeau în engleză cu accent praghez, cu măști pe față nu ne înțelegeam, a fost o chestie mai ciudată, am stat o lună, am făcut colorizarea, am făcut post-producția, a mers până la urmă. Anul acesta, pe 28 februarie, am ajuns iarăși în Praga, și au avut un nou val de covid. Am avut senzația de déjà vu, am trecut prin aceleași furci caudine și cu al doilea film. Deci am avut mari probleme cu post-producția dar până la urmă au fost foarte profesioniști, mi-au plăcut foarte mult tehnicienii de acolo, ei au făcut și colorizarea și sunetul.
Bogdan Apetri la Gala de premiere
Neidentificat devine accesibil publicului în zilele următoare în cinematografele noastre. Dincolo de premiul FIPRESCI obținut la TIFF 2021, care a fost cea mai mare satisfacție a finalizării sale legată de proces și nu neapărat de produsul cultural în sine?
Nu știu dacă este răspunsul potrivit dar e unul emoțional… lucrul cu oamenii. Tot timpul mă bucur foarte mult dacă am ceva amintiri legate de asta. Eu nu am amintiri că am montat eu de unul singur la New York – nu vreau să montez în viitor, că nu sunt monteur, dar astea 2 filme a trebuit să le montez eu pentru că logistic nu aveam altă soluție – deci nu am amintiri cum, de exemplu, am structurat filmul, în schimb am amintirea lucrului cu oamenii, să mergi în locații cu oamenii respectivi și să-i cunoști, lucrul cu Oleg, lucrul cu Alex Iliescu [Alexandru Iliescu, production manager – n.r.], si tot asa… în echipă am ales oameni din Piatra Neamț, de exemplu asistentul de regie a fost un coleg de la Liceul Petru Rareș de acolo, am adus figuranți, au fost toate rudele noastre, părinții lui, părinții mei, verii lui, verii mei… lucrul cu oamenii mi se pare cel mai rewarding la un film. Nu că are filmul succes sau că merge la festivaluri ci, pur și simplu, că e seara, ai mers la filmare, lucrezi din greu împreună cu ceilalți, echipa e toată ca o familie și ai mulți prieteni pe viață, la sfârșit. M-au bucurat foarte mult legăturile astea cu oamenii și tot timpul mă întristează când merg înapoi la New York și se termină un film… după aia ești singur și trebuie să te apuci de montaj sau să faci altceva și nu mai poți să vorbești cu nimeni. Pentru mine a fost foarte singuratic procesul ăsta de montat pentru că nu puteam să mă întorc nicăieri să întreb… ‘Domnule, e bună tăietura asta? Am o variantă mai bună?’ Până la urmă, un film nu valorează nimic până nu se întâlnește cu publicul. Într-adevăr, când un film este neterminat, când îl montezi, este al tău, dar după ce-l termin nu mai am senzația că e filmul meu… dacă cineva spune ‘Domnule, e un film foarte prost’ nu sunt insultat, nu mă deranjează, nu-mi sare inima din piept. Înțeleg, din 10 oameni care-l văd, la 3 o să le placă, la 2 nu o să le placă deloc și la 5 o să le placă doar anumite chestii. Dar e clar, când faci un film el trebuie dat publicului. Ca să revin la legătura emotională cu lumea care a lucrat la film, de la primul până la ultimul, cred că Neidentificat este aproape în aceeași măsură filmul tuturor. Un regizor nu e nimic fără oamenii din jurul lui.
