„Fetiță fiind, aveam voie să-l însoțesc pe bunicul meu la parade de 1 Mai. Eram îmbrăcată frumos, bunicul meu taciturn mă lua de mână și mergeam la locul unde se adunau membrii breslei tâmplarilor. O vreme stăteam și noi pe acolo, ceea ce mă plictisea și pe mine, dar de-ndată ce ajungeam în aproprierea pieței căreia i se spunea Krautplatz (Piața Verzei, astăzi Parcul Tineretului), pentru că odinioară se vânduse varză acolo, bunicul se făcea pierdut cu mine de mână și dispăream înspre promenada Bretter. […]
Pe promenada Bretter stătea și un vânzător de înghețată care vindea râvnita înghețată pe băț, care pentru mine întruchipa vara, și știam prea bine că, de n-o primeam de 1 Mai, ar fi trebuit să-mi fi pus pofta-n cui toată vara. Și asta din două motive: o dată, pentru că mama considera că-i preparată doar din apă (cu toate că până în ziua de azi îi simt gustul minunat de vanilie), apoi, pentru că mi-aș fi pătat hainele mâncând-o. […]
Când mai erau doar câțiva pași până la toneta cu înghețată, inima începea să-mi bată mai tare. Niciodată n-aș fi îndrăznit să-i cer bunicului o înghețată. Ultimele vorbe ale mamei înainte de plecare fuseseră: ”Să nu cumva să-i iei copilei înghețată”, la care bunicul replicase mormăind ”Bine, bine” … Arăta atât de apetisantă, lucind galben-catifelată pe bețișoru-i din placaj. De aș avea un pic mai mult curaj, poate că bunicul mi-ar cumpăra o înghețată. Aș putea spune că-mi place mult înghețata, ce-aș avea de pierdut? Da, o să-i spun: ”Precis că-i gustoasă înghețata asta”. Un, doi, trei, apoi trebuie să rostesc această frază crucială. Dar când mă hotărăsc în sfârșit să iau taurul de coarne, dintr-o dată nu mai am voce. Primul cuvânt a rămas agățat undeva în laringe, nu pot scoate niciun sunet. Fuse și se duse – această ocazie minunată de a deschide vara cu o înghețată pe băț e pierdută pentru totdeauna. Asta este. O cortină mică îmi acoperă ochii. Carpații acoperiți cu zăpadă încep să se miște. ”Vrei o înghețată pe băț?”, am auzit parcă de departe vocea bunicului. Există minuni. Știusem asta de când lumea. Din păcate, n-am putut să-i răspund bunicului, întrucât, nu-i așa, nu mai aveam voce, aș fi vrut să-i sar în brațe de bucurie, dar nu mai făcusem niciodată asta cu bunicul, precis că nici n-ar fi înțeles gestul, așa că, în semn de acord, doar i-am strâns un pic mâna (până și asta m-a costat ceva curaj) și am dat afirmativ din cap. Vara putea să înceapă. Nu am mai văzut nicio paradă, nici Carpații acoperiți de zăpadă, devenisem una cu înghețata delicioasă și cu vara.”
Editor text: Gabriela Cuzepan
Foto: Anny Maurer
