Motto scurt dar incitant pre-generic al Slasher-Horror-ului low-budget generat de imaginaţia specială a muzicianului şi cineastului Rob Zombie (“House of 1000 Corpses”, “The Devil’s Rejects”): “The first sign of understanding is the wish to die.” (Franz Kafka, citat aproximativ din jurnalul său, scris între 1917 şi 1919, publicat sub titlul “Caietele albastre in-octavo”). Extrem de interesant este că Rob Zombie te face să îl redescoperi pe Kafka prin intermediul filmului, care este construit narativ şi vizual pe continuarea meditaţiei scriitorului german: “This life appears unbearable, another unattainable. One is no longer ashamed of wanting to die; one asks to be moved from the old cell, which one hates, to a new one, which one will only in time come to hate. In this there is also a residue of belief that during the move the master will chance to come along the corridor, look at the prisoner and say: ‘This man is not to be locked again, He is to come with me.’”. Sper că rândurile următoare vă vor convinge, măcar parţial, că am dreptate în susţinerea acestei conexiuni aproape suprarealiste.
Doom-Head (Richard Brake)
Imagine alb/negru, muzică de Jazz din anii ’30 (piesa “Call It A Day” compusă de Peter Mendoza). O siluetă neclară îşi face intrarea pe un culoar până când camera se fixează ca primplan pe chipul său ascetic, însângerat dar… sinistru de jucăuş (“I ain’t no fucking clown”). Astfel intră în scenă Doom-Head (Richard Brake – “Hannibal Rising”), care ţine tacticos un speech ‘motivaţional’ victimei sechestrate (înfricoşatul pastor Victor – Daniel Roebuck, “Final Destination”) în care îi vorbeşte despre cum un gândac de bucătărie poate supravieţui decapitat timp de 168 de ore iar capul acestuia, dacă este hrănit, poate folosi acest timp să se gândească la… Iisus Hristos. Concluzia lui în faţa lamentărilor patetice ale prelatului este una memorabilă: “In Hell, everybody loves popcorn”!
31 octombrie 1976. Ajunul Halloween-ului. Drumuri prăfuite şi pustii prin peisajul continental arid al Floridei. O dubiţă decrepită ce adăposteşte o faună umană stranie prin diversitate rulează cu chiu cu vai printre tufişurile uscate. Odată dispărut soarele strălucitor, noaptea se transformă în ceva sinistru pentru pasageri (pe fragmente din emisiunea de radio a legendarului DJ Wolfman Jack, prezent de altfel pe OST cu patru piese interpretate chiar de el). Cinci circari – să le spunem performeri de carnaval – care îşi duc viaţa de pe o zi pe alta cu mici spectacole itinerante, Roscoe Pepper (Jeff Daniel Phillips – “The Lords of Salem”), Charly (Sheri Moon Zombie – “The Devil’s Rejects”), Venus Virgo (Meg Foster – Holly din “They Live” al lui John Carpenter), Panda Thomas (Lawrence Hilton-Jacobs – “Indecent Behavior”) şi Levon Wally (Kevin Jackson – “Rosewood”) sunt răpiţi de către membrii organizaţiei conduse de psihopatul Father Napoleon aka Silas Murder (Malcolm McDowell – iconicul Alex din “A Clockwork Orange” al lui Stanley Kubrick) în cârdăşie cu tandemul Sister Serpent (veterana actriţă de televiziune Jane Carr) & Sister Dragon (Judy Geeson – “To Sir, with Love”), toţi trei magnifici în postura de neo-aristocraţi dependenţi de pariuri, decadenţi şi degeneraţi, care venerează prin look (perucile, straturile suprapuse de fard, inlusiv falsele aluniţe supradimensionate, îmbrăcămintea şi vesela utilizată) şi discursul tip fin de siècle, un mod de viaţă defunct, cu atât mai siderant şi contrastant dacă este implantat în contextul modernităţii americane.
Father Murder (Malcolm McDowell)
Scopul? Devin fără voie concurenţii unui joc numit ‘31’, menit a satisface nevoia de divertisment a trioului în care, într-o locaţie labirintică, Murderworld, ce are aspectul unui combinat industrial părăsit şi devalizat (‘Infernul în care Dumnezeu nu are acces’) cu spaţii decorate în concordanţă cu profilul diverşilor asasini (ex. salonul “Wet Kitty”, altarul lui Hitler), au 12 ore pentru a supravieţui asalturilor unor demenţi extrem de bine plătiţi al căror singur scop este acela de a-i ucide în cel mai violent mod posibil. În inventarul clovnilor-vânători avem tot cinci personaje, pe minionul hispanic Sick-Head, neonazist cu înclinaţii masochiste (un micro-Adolf), perechea de obsedaţi sexual înarmaţi ambii cu drujbe (Psycho-Head & Schizo-Head), şi, nu în ultimul rând, cea formată din travestitul uriaş Death-Head (purtător de lenjerie feminină de culoare albă, ochelari cu lentile verzulii şi perucă blondă) şi de Sex-Head, blonduţa dezaxată ce aminteşte de Harley Quinn din “Suicide Squad” (vestimentaţie, codiţe, machiaj), care îşi controlează partenerul cântând împreună cu acesta melodioare de grădiniţă în limba germană. Circ al terorii cu accente Gore interesante, mai ales că aceştia intră în scenă succesiv şi nu simultan! “Crying is for pussies, so go on grow a pair, baby.”.
Psycho & Schizo-Head Entrance scene:
Într-un film clădit pe o reţetă deja mult folosită (competiţia pe viaţă şi pe moarte având ca miză supravieţuirea individuală în faţa asalturilor oponenţilor maniaci în filme de acţiune, SF sau de groază, de la “The Running Man” ori “Battle Royale” la “Hard Target” sau “Death Race”), cineastul ştie că are nevoie de mai mult pentru a se diferenţia de pluton, astfel încât, odată începută numărătoarea inversă, mai exact de la scena cinei sinistre servite într-o atmosferă Neo-Gotică şi inspirată din “Rocky Horror Picture Show”, pe corpul prietenului lor devenit prima victimă cei patru supravieţuitori ajung la opţiunea votată, să zicem, democratic dintre alternativele: baricadarea sau contra-reacţia, alegerea… rămâi în spatele protecţiei oferite de barele de metal cu speranţa că timpul se va scurge şi vei scăpa nevătămat sau lupţi pentru viaţa ta decimându-ţi tu adversarii. După cum sugerează Kafka, nu este mult mai confortabil să fii în afara celulei, într-o aparentă libertate, decât în interiorul acesteia, asumându-ţi fatalist destinul… nu ai cum să fi satisfăcut pe deplin de niciuna dintre cele două soluţii posibile.
Charly (Sheri Moon Zombie)
Nisipul din clepsidră se scurge în mod… Horror dar, fără ca ei să o ştie, de la 5:5, scorul devine 3:0 în favoarea competitorilor involuntari mai bine organizaţi şi, ca atare, intră în scenă ca plan de rezervă Doom-Head (“I’m not crazy, I’m in control”) pe muzica lui Beethoven (Concertul pentru pian nr. 5) cu alură de Joker (look stil Heath Ledger, într-un mod deopotrivă deferent şi original), atât de sigur pe el încât trimite acasă toti asistenţii ce operează locaţia şi permite deschiderea uşilor spre exterior… ‘aveţi dreptul să încercaţi să găsiţi ieşirea”. Nu vă povestesc cine ajunge să vadă lumina soarelui sau dacă există vreun happy-end pentru unul sau altul dintre jucătorii rămaşi în viaţă, ci doar vă reamintesc ce scria Kafka referindu-se la stăpânul venit pe coridor care se adresează prizonierului: “This man is not to be locked again, he is to come with me.”.
Filmul nu se numără printre reuşitele majore ale lui Rob Zombie, parte din motive independente de el (trunchierea la montaj, ciondăneala apropo de utilizarea personajelor din “House of 1000 Corpses” cu Lions Gate, falimentul companiei ce ar fi trebuit să asigure distribuţia), dar parte datorită lipsei sale de inspiraţie (lipsa lui Sid Haig se simte, Sheri Moon joacă submediocru, Malcolm McDowell este insuficient exploatat, suspansul are o dinamică oscilantă, iar numărul de întrebări rămase fără răspuns este mult prea mare… cazul căsuţei cu marionete), astfel încât “31” se prezintă ca un hamburger fără carne mustoasă (atractiv ca formă, fad în fond), pe bune, deoarece ajungi la concluzia că timpul dedicat vizionării sale a meritat îndeosebi datorită începutului şi finalului, cele două jumătăţi de chiflă savuroase prin prezenţa lui Doom-Head şi al lui Father Murder.
Altfel, aşa cum bine sublinia Trent Wilkie în cronica scrisă după premiera de la Sundance pe fangoria.com (ianuarie 2016), “If the point of 31 was to create a homage to low-rent, gratuitous cinema, you can’t argue it succeeds, and fans of Zombie’s traditional grit and gore will find those sensibilities unfulfilled. But those who want a little more brains and heart spliced in between slices and chops will walk away—perhaps as intended—feeling a little bit dirty.”. Anecdotică de final: cu excepţia ubliabilă a lui “Hoochie Coochie Man” din obscurul “Get Crazy” al lui Allan Arkush din ’83, de la celebra scenă cu “Singin’ in the Rain” din “Portocala Mecanică”/1971, este pentru prima dată când Malcolm McDowell cântă două piese pe un OST: “We Are Going To Play” şi “Another Exciting Year Of 31”.
