Să fii tânăr, visător, curajos și ambițios e minunat, mai ales dacă nu ”te-apucă” planurile antreprenoriale fix când nu trebuie. Adică în anul de grație 2019, când Covid19 se pregătea să dea lumea peste cap. Aproape că-ți vine să spui proiectul potrivit la momentul cel mai nepotrivit. Și totuși te lupți și altceva te dezarmează mai tare decât pandemia. Deși închizi și deschizi de nenumărate ori, deși scoți jumătate din mesele din sală, cumperi tone de dezinfectant, mănuși și măști, ceva te lovește fix în moalele capului, mai ceva decât virusul și restricțiile. Pentru mine acest lucru a fost inechitatea, dubla măsură, nedreptatea. Sunt imediat 2 ani de când am investit tot ce-am avut într-un business, am făcut credite și leasing-uri și am muncit până la epuizare (cu tot cu excursii cu salvarea). Nicio clipă n-am simțit că ”statul” sau ”sistemul” mă protejează în vreun fel și că mă pot baza pe cineva, în afara de mine în toată lupta cu pandemia, legile, mentalitățile, ratele și datoriile.
Când ești mic, statul nu te ajută, ci mai mult, îți dă un șut în fund pentru că tu n-ai istoric, deci nici rezerve, n-ai o cifră de afaceri la care să se raporteze atunci când estimează cât ai pierdut, deci… ghinion. În schimb dacă ești șmecher, ai tupeu și bani de amenzi, statul închide ochii. Omul cinstit e prost, pentru că în vremuri de luptă pentru supraviețuire, tot șmecherul, tot cel care fentează regulile, are șanse mai mari de a rezista, pentru că așa funcționează societatea pe care ne-am construit-o în România.
Pandemia, cu toate valurile ei, a fost și e doar pentru unii. În timp ce noi, ăștia mici, cărăm pe umeri pietre grele, nopți nedormite, credite la bănci și mult stres, cei mari sau șmecheri, continuă să facă petreceri și nunți și evenimente, în spatele ușilor închise ale unor ”proprietăți private” sau la mica înțelegere cu autorități care fac controale de ochii presei, iar apoi continuă să lase cluburile de fițe să funcționeze. Aş vrea să scriu ce e în sufletul meu, după un an în care am deschis, am închis, iar am deschis, iar am închis, am simțit că nu mai pot, apoi mi-am zis din nou că trebuie să pot, am dat cu fundul de pământ, m-am ridicat și tot așa. Dar nu găsesc cuvinte, ci doar din ce în ce mai puțină nădejde și dorință de a face.
Vom merge înainte. Cumva. Nu scriu ca să mă plâng, ci ca să vă îndemn la un soi de reparație morală. Atunci când lucrurile vor reveni la normal și ne vom deschide ușile, nu-i uitați pe cei mici, naivi, cu spirit civic, care au respectat regulile și și-au sacrificat afacerile. Când veți alege unde veți merge și vă veți cheltui banii, răsplătiți corectitudinea, premiați spiritul civic, fiți solidari cu cei mici și gândiți-vă măcar o secundă cum e să fiți în locul lor. Să fim sănătoși, vaccinați și funcționali.
Mădălina Sánta are 29 de ani, este Chef și de curând antreprenor. A absolvit o facultate de comunicare și a lucrat 7 ani în publicitate, apoi a decis să se dedice gastronomiei, specializându-se la Lyon, la Institutul Paul Bocuse. Își pune în valoare pasiunea la restaurantul ”Szikra” deschis în Sfântu Gheorghe.
