Dragă exploratorule,
Poate ai și tu un prieten care se plânge mai mereu că nu are cu cine merge pe unde și-ar dori. Că lui îi plac concediile super aventuroase și pline de adrenalină, iar prietenilor lui, din contră, cele leneșe și relaxante. Sau viceversa. Că se află într-un moment mai nefast și nu are un partener de viață care să îl însoțească. Sau poate are, dar partenerul nu îi împărtășește pasiunea și îi spune „du-te tu, mie nu-mi place să umblu așa, teleleu, prin lume”. Că fix când îi vine lui cheful de haihui, unii n-au bani, alții nu-și pot lua concediu, iar alții deja au fost, „eu nu mai merg în același loc!”. Că fix când dă norocul peste el – o ofertă, o reducere, o măslină exotică în înghețul iernii, n-are cu cine profita de ea. Dacă ai și tu un astfel de prieten, înseamnă că articolul acesta e pentru el.
Cel mai provocator partener de călătorie pe care l-ai putea avea vreodată = tu însuți
Iubesc oamenii și compania lor, acesta e un lucru cert. Însă, de 6 ani încoace, am decis ca o călătorie pe an să o fac în cea mai provocatoare companie posibilă – a mea. Câteva zile. Doar noi două. Cu fixurile noastre, cu toanele noastre, cu inflexibilitatea noastră. Călătoria în paradisiacul Cinque Terre despre care îți voi povesti în rândurile următoare a fost o astfel de experiență solo. Am luat aproape pe negândite un bilet de avion spre Pisa, apoi trenul spre Cinque Terre, cu intenția de a face hiking singură pe întreaga coastă care unește cele 5 locații. M-am cazat la un hostel într-unul dintre sătuce, unde am ajuns seara, taman la timp pentru un pahar de vin îm compania mea, în fața unui apus de poveste.
Manarola: un bun-venit corespunzător în minunatul Cinque Terre
Apus de soare deasupra Mării Mediterane, văzut din Manarola
Cinque Terre este considerată de mulți a fi cea mai pitorească destinație de pe riviera italiană și zău de ar putea contrazice cineva asta! Cele 5 sătuce pescărești, micuțe, cochete, teribil de colorate și îngrămădite pe stânci sunt o atracție în orice anotimp. Cu toate acestea, am apreciat faptul că nu era sufocant de multă lume și, cel mai mult, faptul că nu am văzut/ auzit mașini. Accesul se face doar cu trenul, pe mare sau pe jos. Mai mult, în ciuda dezvoltării turistice, lipsa mercantilismului m-a încântat până peste poate – fără firme stridente, mall-uri, Starbucks-uri și KFC-uri sau vânzători ambulanți pe străzi. Totul pare o liniștită și așezată afacere de familie, de bun simți și bun gust, în care ești primit cu brațele deschise, dacă dorești, și nicidecum smucit înăuntru, dacă nu dorești.
Cinque Terre – turistic, dar lipsit de mercantilism și negustorism
Există un traseu turistic care unește toate cele 5 așezări, numit Sentiero Azurro, dar care nu mai este funcțional integral de câțiva ani, din cauza unor alunecări de teren. Cu toate acestea, există multe trasee alternative de hike, dar care sunt ceva mai dificile decât cel turistic. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că îmi voi purta bocancii de munte și bețele de trekking pe lângă Marea Mediterană, dar sunt foarte fericită că am făcut-o!
Flori, soare, coastă, stânci, vie, vegetație luxuriantă – peisajul care mi-a încântat bocancii întreaga zi
Pe întreg traseul, marea a fost nelipsită din stânga mea
Am ales să parcurg traseul de la sud la nord, astfel că am început dis de dimineață cu Riomaggiore, sătucul colorat ascuns între 2 stânci abrupte, care îți taie respirația cu panta lui și te pregătește pentru o zi solicitantă. Trecerea spre Manarola m-a purtat prin terase de viță de vie, castani, vegetație luxuriantă, fiind însoțită mai mereu de linia mării, în stânga. Porțiunea dintre Manarola și Corniglia a fost cea mai dificilă, dar și cea mai frumoasă. Pentru a ocoli porțiunea turistică închisă, traseul urcă foarte mult și destul de abrupt, te poartă prin păduri, pe lângă cascade, pe podețe, trece chiar și prin curțile localnicilor care par nici să nu te observe și apoi coboară lin pe lângă mare. Corniglia, cel mai verde dintre orășele, aproape scufundat în culturile de viță de vie, este cocoțat pe coasta stâncoasă și nu are ieșire la mare. De la gară, dacă alegi să vii cu trenul, ai de urcat aproape 400 de trepte pentru a ajunge la el. Traseul spre Vernazza este scurt, însă tinde să pară mai lung deoarece nu te poți abține să nu te tot uiți înapoi, la felul în care căsuțele colorate par să se dilueze în turcoazul mării, pe măsură ce urci pe coastă. Monterosso al Mare este ultimul dintre orășele și singurul cu acces propriu-zis la mare și plajă deci, implicit, cel mai turistic.
Riomaggiore, cel mai sudic punct și cel din care am început traseul
Manarola, cel mai pitoresc sătuc din Cinque Terre
Corniglia, singurul sătuc care nu poate fi accesat de pe mare
Vernazza, văzută din urcarea pieptișă pe coastă, spre cel de-al 5-lea sătuc
Monterosso al Mare, cel mai turistic și mai leneș dintre sătuce
Am ales să prelungesc traseul cu încă aproximativ 4 ore și să parcurg creasta până în orașul Levanto. Deși nemarcat, am reușit să nu mă rătăcesc, iar priveliștile care m-au însoțit au făcut să merite tot efortul. Între cele 5 sătuce sunt aproximativ 15 kilometri, care, desigur, pot părea mai mulți din cauza dificultății traseului. Totuși, sunt cât se poate de realizabili într-o zi, cu tot cu o scurtă plimbare prin fiecare sătuc, cu câte un gelatto pe vreo stâncă, o bere cu picioarele în apă sau o focaccia pe o băncuță. Continuarea spre Levanto aproape dublează numărul de kilometri și timpul deci, recomandabil, ar fi să fie făcută într-o altă zi, dacă nu se începe foarte dimineață, iar condiția fizică nu este una peste medie.
Piciorușe obosite și bocanci veseli, către finalul traseului spre Levanto
Început de apus pe traseul nemarcat spre Levanto
O alternativă pentru o altă zi pe care o recomand cu drag este sătucul pescăresc, Portovenere. Deși nu face parte oficial din Cinque Terre, este considerat a fi al 6-lea și cel mai frumos dintre sătucele de pe coasta Liguriei. Se poate face hiking și până acolo, din Riomaggiore, traseul fiind unul lung, mai dificil și precar marcat sau se poate ajunge cu barca. Odată ajuns, există numeroase opțiuni de petrecere a timpului, deci o zi va trece pe nesimțite. Portovenere a fost și preferatul meu.
Portul din Riomaggiore, de unde am luat barca spre Portovenere
Cochetul Portovenere, considerat, neoficial, al 6-lea sătuc din Cinque Terre
Un călător solitar, dar deloc singur, în cetatea din Portovenere
Un alt călător solitar în Portovenere, Mama Natură. Doar că ea nu a mai plecat.
Prietenii mă întreabă adesea de ce aleg să călătoresc (și) singură. A călători singur nu este despre singurătate. Este despre asumare, despre autocunoaștere, despre nevoia de a lua decizii și de a te împăca rapid cu întreg eșecul sau succesul lor, despre a nu mai găsi portițe de scăpare în fața situațiilor care te depășesc, dar, cel mai important, despre capacitatea de a te înțelege cu cea mai complexă, provocatoare și, hai să recunoaștem, dificilă persoană pe care ai putea-o cunoaște vreodată și cu care, îți place sau nu, la final de zi tot dai nas în nas: tu însuți.
Am plecat singură de acasă, e adevărat, dar nu m-am simțit singură nicio clipă. La hostel am întâlnit un mexican meloman cu o engleză peltică, un japonez timid și un newyorkez dezinvolt și împreună ne-a prins prima noapte pe scările hostelului, bând vin și depănând vise de viitor, după puterile limbii care ne unea. A doua zi, pe traseul de hiking l-am cunoscut pe Bernard, un american fâșneț, care parcurgea singur o treime din traseul pe care doream să îl parcurg eu. Așa că ne-am plimbat împreună, am râs, am povestit, am alergat pe sub cascade, am urcat mii de scări săpate în stâncă și ne-am făcut poze. Ne-am promis că sigur măcar o dată ne vom mai întâlni. Total întâmplător, seara târziu ne-am întâlnit într-un cu totul alt oraș și am luat cina cu el, tatăl și sora lui. A fost unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am trăit până în prezent. La hostelul din Pisa am cunoscut-o pe Tanja, o austriacă dumnezeiesc de frumoasă, cu o poveste de viață incredibilă și cu care țin legătura și azi. Aș mai putea povesti despre Moise și pizzeria lui, despre francezul Bertrand cu care am mâncat burgeri noaptea, la colț de stradă în Pisa, despre doamna de la hostel căreia dacă i-aș fi spus că sunt criminal în serie și că ea urmează pe lista mea, nu ar fi putut fi mai șocată decât a fost când i-am cerut niște sare, să pun pe biscuiții cu unt.
4 zile aparent de singurătate, dar în care am strâns povești cât poate pentru 4 luni. Și nicidecum despre singurătate. Ci despre oameni buni și frumoși. Despre viață. Și despre mine. Ceea ce nu e puțin lucru deloc.
A călători singur nu este nicidecum despre singurătate!
Cinque Terre: o lecție despre cum în Lume nu poți fi niciodată singur
Dragă exploratorule,
Eu nu sunt o persoană curajoasă, motiv pentru care mi-am spus mereu că nu voi putea călători singură vreodată. Timpul mi-a dovedit faptul că, într-adevăr, nu sunt o persoană curajoasă, motiv pentru care TREBUIA să încep să călătoresc singură. Sunt aspecte despre tine, despre ce ești și ce ți-ai dori să fii, pe care nu le vei putea afla și înțelege vreodată altfel. Vei învăța să prețuiești lucruri care acum îți par poate normale și crezi că ți se cuvin așa, pur și simplu. Vei învăța să prețuiești altfel oamenii din jur. Vei învăța să fii mai tolerant, mai deschis la nevoile lor, mai puțin inflexibil. Vei învăța să prețuiești oameni cărora, într-o companie fiind, nu le-ai fi aruncat, poate nicio privire. Vei învăța să apreciezi altfel chiar și momentele zilei, să mă crezi, te rog. Dar, mai important decât toate, vei învăța să te prețuiești pe tine mai mult. Iar la final de zi, nu cred să existe un lucru mai important în lumea asta decât să fii tu bine cu tine.
Cu drag,
Un explorator (puțin mai curajos, de acum)
—
Însoțește-mă în călătoriile mele cu un follow – www.instagram.com/haihui.cu.swit.rocs
—
Dacă ți-a făcut plăcere lectura, s-ar putea să îți placă și:
- În bocanci, între Polonia și Slovacia
- Zalipie, sătucul în floare în orice anotimp
- Sintra, tărâmul de basm al Portugaliei
- De ce este Danemarca țara fericirii
- Vulcanul Etna sau ziua în care am fost pe lună
- Meteora, o călătorie în timp
—
