Să privim spre stele ca să ne înţelegem prezentul din perspectiva trecutului ne sugerează artista multidisciplinară Rachel Monosov (n. 1987) prin remarcabila ei expoziţie It’s All Written In The Stars, deschisă până pe 13 februarie la Catinca Tabacaru Gallery din Bucureşti. Ea însăşi asimilabilă unui astru rătăcitor prin spaţiu – născută în Rusia dar crescută în Israel, a studiat artele la Ierusalim, New York şi Ghent, a lucrat şi a expus în ţări ca Zimbabwe, SUA, Peru sau Vietnam, şi este actualmente stabilită în Berlin – Rachel Monosov îşi include propria dezrădăcinare în patul germinativ al lucrărilor sale de artă, folosind-o ca filtru experienţial pentru interpretarea caleidoscopică – prin instrumentarul de forme de expresie la care apelează: fotografie, film, performance, sculptură, instalaţie – a tematicilor cu implicaţii sociale şi filosofice. Expoziţia are ca punct de plecare un film realizat în timpul călătoriei făcute în 2019 cu Maria, sora artistei, în cătunul natal din Rusia, apărut pe hartă în anii ‘60 datorită construcţiei în zonă a unui gigantic observator astronomic. Plecând din acest punct, creaţiile lui Rachel Monosov absorb elementele autobiografice într-un concoct de teme existenţiale ce privesc omul în raport cu mediul său interior şi exterior în care antropologia artistică dobândeşte conotaţii sci-fi iar contextul devine subtext.
Rachel Monosov FOTO Carlo Alberto Norzi
Rachel, începem cu filmul tău It’s All Written In the Stars. Ce a existat mai întâi, ideea călătoriei în sine sau conceptul filmului pentru materializarea căruia a trebuit apoi să călătoreşti?
Şi una şi alta. Filmul a fost cumva un pretext pentru mine de a mă întoarce în locul în care am copilărit, mi-a dat ocazia să caut prieteni de-ai tatălui meu şi să îi surprind vizitându-i, să le spun ceva de genul: “Bună, sunt Rachel Monosov, am venit să fac un film!” Filmul îi aduce pe toţi aceşti oameni laolaltă, ca şi pe mine cu sora mea, de altfel. Prima dată ideea filmului a venit ca o justificare pentru călătoria în Rusia şi bineînţeles că dacă ai şi o idee pe care poţi să le-o oferi oamenilor atunci interacţiunea socială este mai bună, ai un motiv pentru tot ce faci.
Dezvolţi premisa conceptuală a scurtmetrajului în jurul SAO, Observatorul Astrofizic Special din valea Zelenchuk, înfiinţat în 1966 şi dotat o vreme cu cel mai mare telescop din lume …
Originea ideii este foarte personală, pentru că Observatorul Astronomic a fost locul de muncă al tatălui meu. Înainte ca Observatorul să existe, tatăl meu era student la matematică, la Universitatea din Sankt Petersburg. Foarte mulţi specialişti din Moscova şi Sankt Petersburg au fost implicaţi în căutarea locului perfect pentru amplasarea celui mai mare observator din Eurasia. Locul acesta e plin de semnificaţii autobiografice, e locul copilăriei mele, aici şi-a trăit tatăl meu anii de tinereţe, iar acum şi eu am peste 30 de ani, cât era şi vârsta lui pe atunci. Acum orăşelul este plin de pensionari, sunt aceiaşi oameni care au rămas acolo, însă copiii lor au plecat, ei nu au vrut să fie astronomi ca părinţii lor.
Cadre din It’s All Written in the Stars
Rachel, ne reaminteşti prin film şi expoziţie că privind în prezent la stele le vedem de fapt trecutul – datorită vitezei de deplasare a luminii – iar asta ne îndeamnă să speculăm asupra viitorului lor. Dar putem noi, omenirea, să ne facem planuri de viitor fără a ne studia propriul trecut? Este înţelegerea acestuia esenţială pentru a evolua ca specie?
Sigur, absolut, mai cu seamă acum – când suntem martorii atâtor schimbări politice majore, când căutăm alternative la capitalism, când ne întrebăm ce înseamnă cu adevărat democraţia – trebuie să privim înspre propriul trecut, trebuie să înţelegem ce a fost comunismul. Eu vreau să ştiu cum au trăit părinţii mei, cum era societatea structurată pe atunci şi mă întreb dacă era mai bine sau nu faţă de cum trăim acum. Eu încă mă văd ca făcând parte din generaţia tânără şi înţeleg că pentru a construi viitorul trebuie să îţi înţelegi istoria. Problema care apare când te uiţi înspre trecut este aceea că devii nostalgic nu doar faţă de ce-a fost bun dar şi faţă de ce a fost rău. Acesta e pericolul. Metafora este totuşi foarte frumoasă, când te gândeşti la viitor să priveşti către stele, la trecutul lor, şi să visezi că poate ne vom muta pe Marte cândva, cine ştie, sau pe alte planete… La fel, când vorbim de schimbări în realitatea noastră social-politică, trebuie să reflectăm şi asupra greşelilor trecutului.
Rachel Monosov – A little man lifted into the sky by a green light, and never returning to this place, 2020
Copil fiind, nu ai petrecut foarte mult timp în Uniunea Sovietică ca să acumulezi suficiente amintiri decantabile raţional. După această revizitare a rădăcinilor pe care ai întreprins-o împreună cu sora ta, ai descoperit că subzistă în tine fărâme de patrimoniu spiritual din acel spaţiu?
Concluzia mea a fost că poţi să-ţi creezi singur amintiri… care să nu fie de fapt adevărate. E foarte posibil să fii pe deplin convins că îţi aminteşti un loc anume, plantele, mirosurile chiar… nici măcar eu nu cred că îmi pot aminti toate astea. Impactul emoţional a fost foarte profund pentru mine, eu nu sunt mama sau tatăl meu, eu, ca mulţi alţi ruşi care au emigrat, nici nu mai am paşaport rusesc, aşa că nu mi-a fost atât de uşor să înţeleg totul, pentru că m-am pomenit în sătucul acela utopic, paradisiac, cu multă vegetaţie, cu toţi cercetătorii care studiază şi caută să găsească răspunsuri în cosmos, şi locuiesc într-un loc atât de paşnic şi de aproape de natură. Cred că asta mi-a dat o măsură bună a distanţei care apare atunci când pleci din locul în care te-ai născut. Eu acum locuiesc în Germania, bunicii mei sunt supravieţuitori ai Holocaustului, iar tatăl meu nu m-a vizitat niciodată la Berlin, nu vrea s-o facă. El rămâne copilul unor supravieţuitori ai Holocaustului. Poţi să întorci problema asta pe toate feţele şi să cauţi oricâte motive şi justificări, poţi s-o înţelegi sau nu, dar una peste alta cred că e foarte greu să refaci legăturile cu trecutul la nivel fizic senzorial şi ăsta e motivul pentru care uităm atât de repede şi facem aceleaşi greşeli din nou şi din nou. De aceea oamenii sunt rasişti şi răi şi nu se schimbă, chiar dacă au suferit personal din cauzele astea. Mă refer aici la Israel şi Palestina, la tot ce se întâmplă în America, e o problemă globală. În cazul meu, să zicem că am vrut să descopăr şi să înţeleg nişte lucruri şi… n-am reuşit. Sigur, am prins câteva idei, poate câteva clişee, dar cred că tocmai de aceea filmul este eclectic, nu oferă o naraţiune clară, completă, pentru că sunt atâtea găuri negre chiar în amintirile mele…
… sau găuri albe.
… sau da, găuri albe, iată o idee interesantă.
Rachel Monosov, Self-Portrait with Sister Maria upon first return to Russia since 1991 2, 2020
Legat de moştenirea ta rusă, spune-mi în ce fel ţi-au “vorbit” mânerele uşilor de la Ermitaj ca să te inspire în a le transforma din obiecte în metafore? Mă refer la lucrarea ta expusă la Bucureşti.
Am fost într-o călătorie de documentare pentru filmul meu în Rusia. Pentru că acolo m-am născut, am început în Sankt Petersburg şi, bineînţeles, după ce-am aterizat la Pulkovo, în sud, ca orice turist care se respectă am vizitat Muzeul Ermitaj… fiindca eu chiar sunt turistă în Rusia. M-au şi ţinut de altfel timp de trei ore la vamă în aeroport pentru că vorbesc destul de prost ruseşte, am paşaport israelian, locuiesc în Germania, am viză de Zimbabwe, de America, aşa că erau convinşi că sunt spioană din Israel. Cam ăsta e statutul meu în Rusia. M-au oprit la intrarea în ţară, mi-au luat paşaportul, nu credeau că un artist are de ce să călătorească atât de mult, cred că nu e un lucru obişnuit pentru artiştii din Rusia. În fine, ca un bun turist, am fost la Ermitaj, o vizită care a fost o experienţă copleşitoare. Toate uşile dintre încăperile muzeului au aceste clanţe, reproduceri perfecte ale mânerelor uşilor din galerie. Am făcut câteva fotografii cu telefonul căci m-au impresionat aceste obiecte aurii, unele chiar din aur, cu rubine. Emanau un aer aristocratic, impunător, mi-au evocat filmele ruseşti vechi, baletul rusesc… apoi erau şi ghearele de vultur care m-au dus cu gândul la steagul Rusiei. Deja în mintea mea se crease un domino de asocieri, de la un simbol spre altul. În final, “falsurile”, reproducerile din lucrarea mea, le-am produs în Hong Kong gândindu-mă la ele, aşa cum spuneai, ca la un soi de metaforă, o punte între derizoriul prezentului şi nostalgia după vremurile de aur demult apuse.
Doorknob in Hermitage, 2020
Nu sunt vameş rus dar tot aş vrea să îţi înţeleg ineditul parcurs formativ ca artist multidisciplinar: Ierusalim-New York-Ghent-Berlin. Privind din perspectiva dinamicii astrelor din It’s All Written In the Stars, tu însăţi te relevi ca o “stea” rătăcitoare pe o traiectorie neuniformă.
Probabil că e mai uşor pentru copiii de imigranţi să se desprindă de casa unde locuiesc într-o perioadă sau alta pentru că ei deja sunt dezrădăcinaţi, sunt mai liberi, nu sunt atât de puternic ancoraţi într-un loc. Mulţi din prietenii mei din Israel mă întrebau uimiţi: “Cum ai să poţi să-ţi laşi familia în urmă?”, dar eu n-am avut problema asta, apăsarea asta… deja vorbeam o limbă care nu era cea în care îmi vorbeau părinţii când eram mică şi voiam să călătoresc, să văd lumea. Familia noastră nu avea prea mulţi bani, nu aveam posibilitatea să călătoresc pe cont propriu, deci a trebuit să mă descurc cumva, să-mi găsesc o carieră care să mă ajute să-mi îndeplinesc inclusiv acest vis. Am ajuns la New York ca exchange student, am plecat de la cea mai prestigioasă şi respectată şcoală de arte din Israel, Bezalel, din Ierusalim [Bezalel Academy of Arts and Design, fondată în 1906 de artistul Boris Schatz – n.r.]. Am studiat în New York [la The School of Visual Arts] unde mi-a plăcut foarte mult aşa că am rămas acolo o vreme apoi, pentru că voiam să mă întorc să studiez într-o şcoală din Europa şi nu-mi permiteam să merg în Anglia, am găsit o şcoală cu predare în limba engleză în Belgia [The Royal Academy of Fine Arts], unde am stat timp de 5 ani. După aceea m-am mutat la Berlin. Până la urmă, locaţia în sine nu e cea mai importantă, poţi studia în Olanda, în Belgia, oriunde… e vorba mai mult de experienţa prin care treci când ajungi într-un loc cu totul nou şi te reinventezi ca artist, extragi din toate astea ce ai nevoie şi dai înapoi la rândul tău.
Rachel Monosov, Freedom In The Clouds, Tarble Arts Center, 2019 (Instalație)
Dincolo de această eventuală nevoie de reinventare, oamenii manifestă încă în secolul XXI, în majoritatea lor, un ataşament puternic pentru locuri familiare. Din punctul tău de vedere, cum crezi că ar trebui (re)definit sau înţeles conceptul de “acasă”? Ce înseamnă pentru tine “home”?
Eu mă consider homeless într-o anume măsură, o nomadă, dacă vrei, dar nu în sensul că n-am unde să stau fiindcă am o casă ci pentru că eu simt că, atunci când eşti departe de locuinţa ta fizică, tentaţia să reflectezi asupra rădăcinilor tale e mult mai puternică. Eu spre exemplu am devenit foarte preocupată de ce se întâmplă în Rusia şi de situaţia politică din Israel deşi nu mai locuiesc în niciuna din ţările astea, dar le văd acum de la distanţă, fără patimă şi fără prejudecăţi. Locul unde e casa ta, unde te simţi “acasă”, unde eşti protejat, te face să fii aproape orb la unele lucruri pentru că eşti dominat de emoţii… iubeşti acel loc. Când te desprinzi de acesta devii raţional, poţi analiza şi poţi reflecta. Pentru mine “acasă” a devenit un concept, nu mai e demult un loc fizic, nu e o casă. Eu mă simt acasă peste tot… uite, sunt acasă aici, în Berlin, cu toate că nu vorbesc limba germană la perfecţie. Dar atunci când îţi dai seama că nu trebuie să te cramponezi de anumite lucruri te eliberezi. De exemplu eu ţin sărbătorile evreieşti şi poate că atunci mă simt mai “acasă” decât în multe alte momente, dar sărbătoresc şi Crăciunul pentru că sotul meu ţine această sărbătoare şi îmi place şi mie. Chiar mi se pare uneori paradoxal felul în care îmi caut căminul dar, în acelaşi timp, mă îndepărtez de ce înseamnă “acasă”. Ştiu şi eu, dacă mâine mă trimiţi pe Marte poate îmi găsesc locul şi acolo, aşa că nu îmi fac prea multe probleme.
Rachel Monosov FOTO Carlo Alberto Norzi
Chiar şi o stea cu traiectorie neuniformă şi imprevizibilă trebuie să aibă în evoluţia ei poli de atracţie care îi influenţează orbita. Vorbeşte-mi despre temele tale predilecte. Unele, precum alienarea sau identitatea sunt mai uşor de detectat în arta ta, altele mai puţin…
Dacă e să sintetizăm din punctul de vedere al subiectelor sau al temelor, e vorba de existenţa umană, de provocările şi întrebările existenţiale de profunzime. De aceea cred că arta mea are manifestări atât de diverse – poate fi un performance sau un film sau o fotografie -, pentru că întrebarile de fond ale omului au nevoie fiecare de mijloace proprii de adresare, ele se exprimă în formate diferite, alese în funcţie de specificul întrebării în sine… De exemplu, The Visitor, un film mai vechi [2014] pe care l-am făcut când am revenit în Israel, chestionează întoarcerea pe un tărâm care nici măcar nu e al meu, dar tema asta nu e doar a mea, e o întrebare care frământă milioane de alţi oameni… este o problemă existenţială de apartenenţă la un loc dar şi o chestiune politică între Israel şi Palestina. Ce exprim eu ca artist vine dintr-un spaţiu foarte personal dar am întotdeauna speranţa că va fi relevant pentru mult mai mulţi oameni. Nu mă interesează să deschid un dialog doar cu mine însămi, eu vreau să provoc o discuţie mai amplă pe teme importante ale zilelor noastre. De exemplu, performance-ul The Blind Leader [performance duraţional şi instalaţie, compusă în principal din modele pentru impunerea de limitări corpului uman – n.r.] este despre graniţe…
Sau expoziţia ta Pastoral de la AC Repair Co din Toronto, prin care ai deschis un dialog pe topic-uri eco. Aceste exemple ne arată că eşti un artist pentru care subtextul politic rămâne esenţial de integrat în demersurile sale creative dar… forţa mesajului nu pare să acţioneze în cazul tău în detrimentul esteticii.
Există arta care are mesaj puternic politic şi activist, pentru care estetica nu este absolut deloc importantă… eu am însă, în mod straniu, o obsesie constantă cu felul în care arată lumea pe care o construiesc eu prin arta mea, îmi place să pun toată energia în imaginile create de mine, în obiecte, în filme, în oamenii cu care lucrez, în spectacole. Am uneori senzaţia că la suprafaţă am creat o utopie dar dedesubt totul e în descompunere, acolo în orice moment există o problemă, o întrebare, o preocupare, o grijă. Primul instinct al meu este totuşi să creez ceva frumos şi estetic, ceva plăcut, iar asta se vede în toate lucrările mele, în Melodica, The Visitor, The Blind Leader, în Transcultural Protocol pe care l-am făcut cu Admire [Admire Kamudzengerere, artistul vizual din Zimbabwe – n.r.], în felul cum îmi aleg dansatorii sau obiectele… asta se vede chiar şi în această nouă expoziţie a mea, It’s All Written In The Stars, cu toate că e un pic mai stranie. Aspectul estetic este felul meu de a da identitate propriului univers artistic.
Rachel Monosov, THE VISITOR, 2014, HDV. 15_00 min. (still from video)
Rachel Monosov, The Blind Leader, 2018, Performance at State of the arts, 2020, Bundeskunsthall, Bonn, Rachell Bo Clark and Brogaard Camilla, photo – Bundeskunsthall
Rachel Monosov, Melodica, 2017
Fiindcă ai menţionat Transcultural Protocol, alături de care am mai putea pune, de exemplu, Olympia, cum lucrezi coregrafia unui asemenea performance live, câtă libertate creativă şi de mişcare le dai dansatorilor?
Mă aflu acum în plin proces de creaţie a următorului meu spectacol-performance, Liminal, care se va vedea online. Fiecare spectacol al meu are şi vechi şi nou în felul în care îl aduc la viaţă, şi mă folosesc de multe materiale video, filme, clipuri de pe YouTube, picturi, sculpturi, pentru a crea mişcarea. Adun toată această imagistică şi apoi stau de vorbă cu dansatorii şi mă întreb inclusiv pe mine însămi… “Dacă această pictură ar putea să se mişte cum ar face-o?” sau “Oare cum ar dansa această sculptură?”. Nu e exact o metodă mainstream dar pentru mine funcţionează. La Olympia am lucrat cu secvenţe din filme cu sportivi din anii ‘30, din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, când se manifesta o obsesie faţă de corpul uman şi am găsit pe YouTube clipuri cu exerciţii fizice de prin 1936 de la care am pornit. Deci coregrafia pe care am creat-o a plecat de la exerciţii fizice sportive reale şi de la fragmente din filmele lui Leni Riefenstahl [cineasta germană asociată cu propaganda nazistă, autoarea, printre altele, a unui documentar despre Olimpiada de la Berlin din 1936 – n.r.], deci sursele video au fost acestea. Pentru spectacolul pe care îl pregătesc acum am întrebat diverşi oameni care cred ei că vor fi consecinţele psihologice şi fizice ale acestui Covid. Nu ştie nimeni ce va fi dar mi-au spus că se simt mai obosiţi, mai fără vlagă, li se atrofiază muşchii, au tendinţa să se tot aşeze şi să se ridice de pe scaun, şi din tot ce mi-au spus atât de mulţi oameni îmi extrag acum elementele viitoarei coregrafii. Aşadar, coregrafia va lua naştere din ideile acestor oameni diferiţi din toată lumea care îşi imaginează cum va influenţa virusul comportamentul nostru fizic şi psihic. Nu e o abordare ştiinţifică, ci una dintr-o perspectivă umană.
Arta nu e obligată să lucreze cu instrumentele ştiinţei…
Nu, dar ar fi interesant dacă ar putea îngloba şi idei sau informaţii ştiinţifice. Dar ăsta a fost doar un exemplu de metodă particulară de a construi un performance. Îmi place mult să implic diferite persoane în lucrările mele, aşa că spectacolul Liminal va încorpora acum toate aceste voci şi îmi face plăcere să mă gândesc cum va arăta în final.
Rachel Monosov și Admire Kamudzengerere – Transcultural Protocol, 2017
Rachel Monosov, Olympia (Palazzo delle Espozitioni, Rome, 2019)
E natural pentru tine să legi cuvintele şi imaginile de actul performativ în combinaţii multidisciplinare aşa că următoarea întrebare e firească: există frontiere în spaţiul artistic pe totuşi eziţi să le traversezi?
Sunt două aspecte aici. Pe de-o parte, când ceva mă sperie foarte tare asta mă face să vreau să fac lucrul acela şi mai mult… în general e un semn bun, înseamnă că sunt implicată cu totul, fizic şi mental, în proiectul respectiv. Pe de altă parte, este delicat să vorbeşti de rasă sau de chestiuni de gen în proiectele artistice, aşa că trebuie să te documentezi foarte bine, să aduni multe informaţii, să reflectezi în mod repetat asupra propriei creaţii şi să îi implici şi pe alţii ca să reflecteze la rândul lor asupra operei respective. Nu e vorba de frica de subiectul în sine ci de modul de abordare al acestuia. Mi se pare că explorarea de subiecte precum cele rasiale în artă sau jurnalism a devenit acum o chestiune mult mai delicată decât în anii trecuţi şi trebuie să am grijă cum abordez tematica din perspectiva mea de femeie albă cu o viaţă privilegiată aici în Europa. Sunt teme foarte importante de care nu mi-e teamă dar sunt conştientă că ele trebuie discutate în deplină cunoştinţă a subiectului. Am văzut deja în social media, după valul recent al mişcării Black Lives Matter, cum foarte mulţi artişti, intelectuali, scriitori, toţi îşi spun părerea despre temele acestea ori mie mi se pare că avem nevoie de mai mult timp ca să înţelegem un asemenea subiect şi poate să ascultăm sau să citim mai mult despre el. Nu ştiu dacă ţi-am răspuns la întrebare dar eu la aceste lucruri mă gândesc.
Rachel Monosov și Admire Kamudzengerere – Transcultural Protocol, 2017
Aceste teme sunt însă reluate până aproape de saturaţie în zilele noastre pe toate canalele de comunicare şi atunci încă un dialog pe un asemenea topic, deschis printr-o lucrare de artă, prezintă riscul de a banaliza creaţia artistică prin rătăcirea ei în inflaţia de tratamente superficiale ale subiectului.
Ştiu dar, pe de altă parte, când privim la arta de după Al Doilea Război Mondial, când vorbim de Jackson Pollock sau de alţi artişti de geniu, ne spunem cumva “Vai, dar ei vorbesc cam mult despre ce s-a întâmplat în război şi despre condiţia umană în perioada postbelică”? Nu, operele lor rămân foarte importante, sunt în toate cărţile de istoria artei, sunt extrem de importante pentru generaţia noastră şi pentru cele viitoare de artişti, dar şi pentru societate în întregimea ei. Cred că arta trebuie să oglindească problemele societăţii şi realitatea în care ne aflăm. Fiecare artist îşi are punctul său de vedere, nu se prea pot compara diferitele curente artistice, fiecare din ele având modul său specific de exprimare în arta postbelică. Artele performative sunt foarte prezente azi dar ele explorează corpul uman într-un fel complet diferit faţă de picturile suprarealiste în ulei care continuă să fie atât de populare… mi-aş dori să am şi eu talentul de a picta, poate m-aş îmbogăţi din asta, dar nu pot. Nu, răspunsul meu este că trebuie să vorbim despre problemele astea, să săpăm până în miezul lor şi apoi să facem schimbări – şi vorbesc aici de schimbarea profundă, reală -, trebuie să insistăm pe temele astea până ajungem să influenţăm cu adevărat lumea, chiar şi pe oameni care în mod normal nu dau doi bani pe artă. Dacă vine fiul unui astfel de om la el şi-i spune “Tată, să ştii că eu sunt gay”, omul să spună “Grozav, foarte bine, mă bucur pentru tine, e viaţa ta”. Cred că e un lucru bun faptul că subiectele astea sunt discutate, răsdiscutate şi paradiscutate.
Expoziția It’s All Written In The Stars de la Galeria Catinca Tăbăcaru
I can’t see the air, una din lucrările expuse în It’s All Written In the Stars intrigă peste măsură. Poţi să ne descifrezi în câteva cuvinte mesajul şi povestea din spatele acesteia?
Eram împreună cu mama mea la Roma, ne plimbam prin muzee şi vedeam peste tot în jurul nostru foarte multe sculpturi reprezentând trupuri de bărbaţi, trupuri romane, şi aproape niciuna nu avea nas, probabil ca urmare a unor accidente din timpul transportului lor în anii războiului sau cine ştie din ce alte motive. În fine, statuilor le lipsea nasul, e o parte a corpului fragilă şi la oameni şi la sculpturi, ca să zic aşa. Mai vezi nasuri sparte şi prin filmele de acţiune, ştii cum e. Cumva mi-a venit ideea asta a nasului ca ilustrare a diferitelor tipologii umane, de exemplu evreii, sau africanii, sau afro-americanii, căci este o trăsătură folosită deseori inclusiv în adresările foarte rasiste. În paranteză, o poveste personală: tatăl meu a fost ţinta persecuţiilor rasiste în Rusia, el fiind evreu rus, şi în timpul serviciului militar cineva i-a spart nasul cu mare violenţă, şi sunt sigură că n-a fost doar tatăl meu în situaţia asta, au păţit-o şi alţi evrei ruşi şi oameni de alte rase. După vizitele în muzeele din Roma am făcut această mască cu aspect antic, am plămădit-o din lut şi am dus-o la un atelier unde am refăcut-o din alamă. E o mască tragică, e momentul tragic al expoziţiei, fiindcă ai obiectele frumoase, ai filmul, şi apoi vezi memorialul acesta, un monument pe un piedestal de beton, cu cele două lumânări negre, şi asta, cred eu, este partea întunecată, cea care apare de fapt în tot ce ne înconjoară, atât în alegerile pe care le facem cât şi în estetică.
Rachel Monosov, I can’t see the air, 2020
Ce planuri ai apropo de Liminal, de care spuneai că înglobează gândurile oamenilor legate de un viitor post-Covid?
Pregătesc performance-ul video chiar zilele astea şi va avea premiera online în februarie pe www.villamassimo.de/de. Se va putea vedea peste tot în lume. Am creat un site dedicat pentru spectacol, iar noutatea în abordare este aceea că lucrez într-o galerie din Roma, Villa Massimo, care este împărţită în trei încăperi, iar în experienţa virtuală spectatorul poate intra în fiecare din aceste încăperi şi este martor al unui capitol diferit al spectacolului. Se poate intra şi ieşi ca în lumea reală, nu vreau ca spectatorii să fie nevoiţi să se grăbească să prindă începutul actului următor, de exemplu, deci se poate intra în fiecare încăpere independent şi poţi zăbovi 5 sau 15 minute, câte vrei, iar în fiecare din aceste camere sunt realităţi şi momente diferite.
- Interviu de Ioan Big.
