Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 12/12/2020
Artă & Cultură

ARTA ACTORULUI | ALEXANDRU PAPADOPOL: „În ring îți rămân doar reflexele”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii ARTA ACTORULUI | ALEXANDRU PAPADOPOL: „În ring îți rămân doar reflexele” Share ARTA ACTORULUI | ALEXANDRU PAPADOPOL: „În ring îți rămân doar reflexele”


ARTA ACTORULUI

ALEXANDRU PAPADOPOL: „În ring îți rămân doar reflexele”

 

Secolul XXI a început pentru cinematografia noastră cu Marfa și banii (2001) al lui Cristi Puiu și Occident (2002) al lui Cristian Mungiu. Protagonistul ambelor? Alexandru Papadopol, pe atunci încă student la UNATC, care, doi ani mai târziu, avea să fie alintat ‚Papi’ de către publicul de TV din întreaga ţară ca interpret al rolului principal din prima telenovelă românească, Numai iubirea. Au trecut două decenii în care valorosul actor a contribuit la pagini esenţiale din istoria recentă a televiziunii și filmului, deopotrivă a celui de autor și a producţiilor comerciale, căci a jucat și în filme nominalizate la Oscar (Toni Erdmann, 2016) sau Gopo (Arest, 2019), dar și în mari succes de box office (Love Building-2013, Două lozuri-2016). Versatilitatea și talentul său performativ l-au făcut convingător însă pe Alexandru Papadopol nu doar în faţa camerei de filmat ci și pe scenele teatrelor, în special a Odeon-ului (Delirium, Fugarii, Soldatul de ciocolată), unde a avut în toamna asta instabilă chiar și o premieră, Kilometrul Zero a Savianei Stănescu. Am plecat în dialogul nostru retrospectiv de la Doru, personajul său din serialul Bani negri (pentru zile albe), noul serial HBO, al cărui difuzare a început spre finele lunii noiembrie.

HEADER 2 FOTO MIhaela Ene

Foto: Mihaela Ene

Cât din Alexandru Papadopol se regăsește în personajul tău din Bani negri? Mă refer la nuanţele pe care eventual ai simţit nevoia să le adaugi portretului imaginat de către Daniel Sandu în scenariu.

La film, marele avantaj este că în principal regizorul, producătorii, mă rog, oamenii care stabilesc lucrurile astea, încearcă să capteze în produsul respectiv omul cel mai potrivit, adică sunt interesaţi cât din datele tale se suprapun pe datele respectivului personaj. Destul de puține cazuri sunt cele când actorul respectiv face o compoziție care îi este totalmente străină. E ca la fotbal, jucătorul joacă pentru postul pentru care a fost contractat, da, pentru a nu exista surprize, pentru a fi lucrurile sigure și pentru a vedea în primul rând cum reacționează în funcție de ceilalți în fața situației respective. E important să înțelegi situația în contextul ei global, adică mintea ta poate să te ducă în zona respectivă, abia după care apar mijloacele, și așa mai departe.

Alexandru Papadopol în Bani negri (pentru zile albe)   Foto: Adi Marineci

Alexandru Papadopol în Bani negri (pentru zile albe), Foto: Adi Marineci

Spune-mi cum l-ai caracteriza tu pe Doru fiindcă, la prima vedere, nu prea pare un tip de personaj cu care eu, ca spectator, să empatizez instantaneu.

Pe vremuri jucam într-o piesă în facultate care se nume Genocid sau ficatul meu este fără rost a lui Werner Schwab și acolo era un monolog foarte frumos a unei doamne la sfârșitul piesei, în care spunea că ‚În general, oamenilor buni li se întâmplă să se aplece prea mult deasupra pervazului, să se uite la evenimentele din stradă și să cadă.’ Doru își duce viața într-un mod destul de banal, împăcat cu el însuși, că nici nu are mari probleme metafizice sau, mă rog, ezoterisme din astea, şi situația în care este pus e una absolut bizară și neobişnuită care frizează absurdul… și atunci e foarte greu de spus cine ar fi reacționat corect. Gândește-te că te emoționează simplul fapt că vezi pe stradă două mașini că s-au tamponat și te gândești imediat că s-a întâmplat ceva rău, d-apoi în momentul în care sunt unii care te bat, îți fac poză la buletin și încep să îți bage târnăcoape în ușă, îți tund copilul, amenință… lumea se întreabă de ce nu s-a apărat dar oamenii în felul ăsta se feresc, se protejează, şi foarte puțini în mod real ar fi reacționat, foarte puțini. Ei [Doru şi Ionel] nu erau obişnuiți cu ambientul, nu erau obişnuiți cu personajele alea, nu erau obişnuiți cu lumea respectivă și erau ca și luați din oală, erau absolut paralizați. Trecătorii preferă să se uite în altă parte, să nu le fie deranjată liniştea, așa că scenariul, cum se spune, urmează o cale clasică și anume că eroul are o viață absolut normală și pe tot parcurusul filmului încearcă să repună reperele vieții lui normale în făgașul obișnuit. Doru avea o viață normală și i se întămplă ceva excepțional, ieşit din comun.

Alexandru Papadopol în Bani negri (pentru zile albe)   Foto: Adi Marineci

Alexandru Papadopol în Bani negri (pentru zile albe), Foto: Adi Marineci

Bani negri (pentru zile albe)/Trailer: 

De ce nu e Doru punctual?

Nu din neseriozitate… pur și simplu că i s-a permis, că s-a obișnuit așa. E simplu, presupun că tot banalul ăla al vieții, tot praful care s-a așezat asupra vieții lui fără ca el să conștientizeze și-a pus amprenta și asupra punctualității sale, pentru că ‚se poate și așa’. Plus că, fără a fi rău sau satrap, există și acea mentalitate știută a bărbatului că femeia se ocupă în general de educația copilului și că el se ocupă, mă rog, de aprovizionare și așa mai departe. Şi se bucură de faptul că nu este un vicios profund și atunci i se pare că este un om așezat și, cum să spun… virtuos.

Au trecut 20 de ani de la Marfa şi banii… Ca şi Ovidiu, Doru intră în Bani negri într-un joc din care nu mai poate ieşi. Ambele ne arată degradarea socială şi incapacitatea de a ne ţine de cuvânt. Nu e frustrant că în esenţă lucrurile nu au evoluat foarte mult în jurul nostru?

Greu de găsit o asemănare fiindcă Ovidiu intră pentru că vrea și pentru că nu realizează în ce intră, plus că își dă seama că este victima vremurilor respective… acel Ivanov jucat de Răzvan Vasilescu era un om care avea aură de erou local, erou al cartierului – se și spune pe la începutul scenariului cum a rezolvat criza aia cumplită cu zahărul -, era ca un Pablo Escobar, să spunem, și atunci Ovidiu se simţea foarte mândru că e băgat în seamă de acest Ivanov și, din cauza faptului că era necopt, nu și-a dat seama în ce se bagă. Lucrurile s-au schimbat, pentru că în Bani negri am un copil care are aproape vârsta lui Ovidiu, sunt deci un om cu alte repere, asta e clar, repere specifice vârstei. Plus că, în 1999, când am filmat Marfa și banii, lucrurile arătau rău, tare-tare rău și în cinematografia română și în societatea românească dar acum parcă lucrurile s-au mai schimbat, adică mie mi se par că lucrurile evoluează. Poate nu în ritmul în care ne dorim, dar lucrurile au evoluat mult.

Marfa și banii (trailer):

Cât de important rămâne Marfa și banii, filmul în care ai debutat, pentru cariera ta?

Păi nu am știut atunci ce impact o să aibă. Filmul a apărut la momentul potrivit în peisajul românesc, a apărut Cristi Puiu care a mutat lucrurile într-o altă zonă, iar pentru mine, la nivelul istoriei mele personale… nu știu ce am făcut în această viață sau alte vieți ca să fi meritat acest noroc. Au fost foarte multe lucruri care au concurat la, să spunem, evoluția mea în acest film. De exemplu, tatăl meu era plecat în Germania ca inginer constructor, erau foarte multe firme pe atunci care trimiteau oamenii să lucreze în Germania și încă se mergea cu viză… apropo de asta, când am plecat la Cannes în 2001 și 2002 împreună cu marii regizori ai Europei Cristi Puiu și Cristi Mungiu am stat frumos la coadă la vize, am completat acte în față la ambasadă, ne-am lăsat rând de cu seară și așa mai departe, adică am plecat cu vizele pe pașaport. Revin la tatăl meu care pregătea o excursie fabuloasă, un tur al Europei, că atunci nu ne gândeam că România o să intre în UE, eram niște oameni care, când se duceau în străinătate, în occident, se uitau ca la Luna Park, așa, și [excursia] era programată tocmai în perioada în care trebuia să filmez. Mai mult, mă mai rugase, țin minte, şi Sanda Manu, care era o mare profesoară de facultate, o figură iconică și care cred că era atunci și şefă de catedră, să mă duc la Sofia, în Bulgaria, unde era o întrunire a școlilor de teatru şi unde eu trebuia să ţin un show. M-a chemat și mi-a spus: ‚Puișor, trebuie să reprezinți școala, este o mare onoare pentru tine, ești reprezentant pentru anul tău’ ori eu, în timpul ăsta, dădeam probe pentru Marfa și banii. Cristi Puiu era un regizor foarte tânăr și necunoscut pe atunci, venit din Elveția, adică nu prezenta foarte mare interes față de mai marii vremurilor de atunci pe care îi știam, Stere Gulea, Mircea Daneliuc, Dan Pița, iar el făcuse mai multe echipe, apropo de chimia noastră fizică, să vadă cum ne înțelegem. Bine, Cristi o luase cu zodiile, ce zodii suntem, ca să ne potrivească, el are o perspectivă mai amplă asupra Universului. Dar s-au rezolvat lucrurile… i-am spus lui tata că nu merg şi i-am spus şi doamnei Sanda Manu că n-am cum să merg pentru că simțeam că trebuie să fac filmul ăsta. După ce Cristi mi-a spus că am luat, m-am bucurat foarte mult, am ieşit şi ne-am îmbrățișat toți trei, cu Dragoș [Bucur] și cu Ioana [Flora] în mijlocul străzii. Da, am fost foarte, foarte norocos .

Alexandru Papadopol şi Răzvan Vasilescu în Marfa şi banii (regia: Cristi Puiu

Alexandru Papadopol şi Răzvan Vasilescu în Marfa şi banii (regia: Cristi Puiu)

Filmul a fost senzațional primit în străinătate dar în România a avut parte de o primire rece. Au fost critici inclusiv legate de rolul tău. Nu ți-a creat asta o dezamăgire? Cum ai depășit-o?

Eram foarte tânăr și actorul la tinerețe nu prea este interesat de marele public. Actorul la tinerețe era interesat pe vremea mea mai mult de părerea unor oameni din breaslă, a unor oameni cu nume și prenume, adică țin minte că pentru mine a contat enorm că m-am văzut cu domnul Lucian Pintilie pentru că m-a felicitat pentru film. Pentru mine aia a fost o întâlnire importantă. Apoi m-am văzut, și țin asta minte și acum, cu Horia Pătrașcu, care scrisese Reconstituirea, în Casa Scânteii, unde dădeam un interviu după filmul Occident, și el mi-a spus: ‘Domne, ești extraordinar!’. Tot așa, o întâlnire care m-a marcat e legată de un actor foarte în vogă atunci, pe care l-am văzut – eram cu Dragoș în hol la Scala – cum a ieșit cu mâinile în cap după 10 minute de film. Vai de capul meu, ne-a demoralizat complet atunci, și pe mine și pe Dragoș. M-am întâlnit cu respectivul actor peste câțiva ani într-un serial și cred că vreo jumătate de oră mi-a împuiat capul cu ce film măreț am făcut… el nu observase că noi l-am văzut că a ieșit din timpul filmului. Evident că nu primise vreun telefon ci nu i-a plăcut filmul pentru că a ieșit așa, scârbit, dar mi-a împuiat apoi capul cu ce film bun a văzut. Cred că lumea nici nu a fost pregătită pentru genul ăsta de film la vremea respectivă. Mai țin minte prima seară când a fost dat în România fiind într-o fază de lucru – sunetul nu era încă gata – atunci, la Festivalul de Film DaKINO. După seara aia au fost oameni din profesie care, siderați, nu știau dacă să le placă sau nu filmul şi îmi spuneau că era ceva bun dar nu erau obișnuiți cu genul ăla de film, genul ăla de filmare, cu niște actori tineri pe care nu îi mai văzuseră niciodată în viața lor, apăruseră ca trei OZN-uri într-o mașină, iar sunetul era execrabil… adică oamenii realmente erau bulversați. M-au întrebat pe mine, care oricum eram venit de pe altă lume, dacă s-a filmat într-o zi cu o cameră de luat vederi. ‘Nu, nu, 40 de zile, cu niște probleme de producție înfiorătoare’. Nu le venea să creadă. ‚Pe peliculă?’ ‚Da!’ Erau niște resturi de peliculă Fuji, ce mai rămăseseră, pentru că știu că au fost mari probleme când a trebuit să etaloneze, că verdele avea diferite nuanțe, era înfiorător. Filmul a avut noroc deși s-au întâmplat niște lucruri destul de bizare în perioada aia, pur și simplu parcă a trebuit să fie pus acolo, lipit pe perioada aia a României și a cinematografiei române.

Occident (regia: Cristian Mungiu)

Occident (regia: Cristian Mungiu)

La un an după filmul lui Cristi Puiu a urmat Occident. Cum ai ajuns atât de repede într-un nou proiect ieşit din comun pentru vremea aceea?

Eu am aflat de scenariul de la Occident chiar atunci, în seara când s-a dat Marfa și banii la Palatul Pionierilor. A fost o petrecere după aceea în holul mare de la Sofitel, care era cam singura clădire de sticlă din București la vremea aia, în care, ulterior, am și filmat cu Cristian Mungiu în Occident cu Dorel Vișan și cu Valeriu Andriuță la una dintre mese. Ţin minte că mi-a arătat Vivi Drăgan [Vivi Drăgan Vasile, DoP-ul filmului – n.r.] cupola aia și mi-a zis: ‚Păi ce facem măi copii, cu ce luminez eu asta?’… era cât un palat de mare. Da, Vivi Drăgan pe care îl  idolatrizam, care era idolul generației tinere, eram toţi înnebuniți după el și după persoana lui, mare operator, în fine. Şi a venit atunci un domn la mine și mi-a spus că ar vrea să facă un film, dar atunci când îți spunea cineva asta, tu, știind oarecum ce înseamnă să faci un film și ce probleme de producție pot să apară, mai ales că țara era aproape de o criză economică, incapacitate de plată, nu mai putea să își plătească datoriile externe… ce să mai faci filme? Mi-a spus însă că o să mă sune peste vreo șase luni să vorbim și peste șase luni chiar m-a sunat. Cristian Mungiu mi-a dat scenariul și când l-am citit, țin minte și acum că zice ‚Luci se uită pe fereastră’ și ‚camera se vede’… într-un fel, nu mai știu cum scria acolo, ‚ca o siluetă dintr-o fotografie veche’, când mă uitam eu după fată, și mi-a plăcut foarte, foarte mult filmul. Apropo de Occident, eu credeam că luasem deja rolul, dar mi-am dat seama după ani de zile când mă tot întâlneam cu actori care ziceau ‚Mamă, ce rol bun ai făcut în Occident, pentru care și am dat probe.’, că eu de fapt dădusem probe cu tot Bucureștiul, dar habar n-am avut. Eu eram absolut convins că o să iau rolul dar el [Mungiu] a tot căutat ca să suprapună rolul cu personalitatea actorului.

Occident (Film):

Care este diferența în stilul de lucru cu actorii al celor doi Cristi, Puiu și Mungiu, dat fiind faptul că ai lucrat cu ei la intervale scurte de timp și că i-ai prins pe cei doi la începuturi?

Greu de spus, pentru că producția de la Occident a fost mult mai potolită. La Marfa și banii acei producători care erau un jurist, un metalurgist și un economist, erau cu un singur scop și anume să devalizeze filmul, să fure banii, filmul să nu se mai facă sau să se scrie pe hârtie că filmul a fost făcut iar banii să fie împărțiți frățește între ei sau, mă rog, dați mai departe, nu știu. Producătorul general, membru al unui fost partid de opoziție – tocmai venise Convenția Democrată la putere şi ne spuneam că se produce schimbarea -, ăla era un hoț la fel ca PDSR-ul, adică atunci ne-am dat seama că hoția nu are culoare politică. S-a dus Puiu, a vorbit cu niște oameni pe acolo, nu au putut să îi facă nimic, deci Puiu în mod real a fost un erou. Ţin minte că a început filmul cu părul negru și l-a terminat cu el albit la tâmple. Cu toate astea am reușit. Producția  la Occident a fost altfel, la cameră era Oleg [Mutu] care lucrase cu Mungiu la toate filmele din facultate iar Vivi Drăgan era director de imagine… adică lucrurile au stat mai bine, se ajutau unii pe alții. La Marfa și banii venise Călin Ghibu, Dumnezeu să îl ierte! Fusese trimis de Filmex pentru Silviu Stavilă [DoP-ul filmului lui Cristi Puiu – n.r.] ca să supervizeze într-un fel ce se întâmplă acolo dar fără să își pună numele pe generic, și știu că asistam la discuțiile despre cinema dintre Puiu și Ghibu, care erau extraordinare. Bine, noi ne uitam ca la mașini străine pentru că nu prea înțelegeam, că ei vorbeau despre [Jean-Luc] Godard, despre [Éric] Rohmer, noi nu văzusem filmele lor și nici nu prea auzisem, şi abia atunci începeam să mă familiarizez cu acești autori. Și știu că Ghibu [DoP al unor filme antologice româneşti, realizate de Dan Piţa, Mircea Veroiu şi Lucian Pintilie – n.r.], care era cunoscut pentru calofilia cadrelor, a spus la un moment dat când eram la filmare ‚Copii, luați camera în mână și filmați, că-i foarte bine!’, adică se înțelesese că va fi un film important și că modul acela de filmat se pretează pe ceea ce vrea Puiu.

Alexandru Papadopol în Kilometrul 0, Foto: Mihaela Tulea

Alexandru Papadopol în Kilometrul 0, Foto: Mihaela Tulea

Schimbăm registrul fiindcă, în afară de serialul Bani negri, o altă premieră din 2020 în care ai putut fi văzut a fost Kilometrul 0 (The Revolution Project) a Savianei Stănescu, piesa de la Odeon care, într-o altă formă, ne vorbeşte tot despre o realitate disconfortabilă. De ce ar fi interesat spectatorul de un joc al imaginaţiei pe marginea Revoluţiei? Ne mai pot interesa lecţiile trecutului, ne mai pot ajuta cu ceva?

Nu pot fi decât subiectiv în ceea ce privește evenimentul ăsta pentru că aveam 15 ani la Revoluție și atunci mă interesează în mod direct, fiindcă este o perioadă care mi-a marcat profund viața. Doamne iartă, mi se pare că Ceaușescu a fost un nenorocit iar comunismul o porcărie sinistră, ne-a ținut în frig, în mizerie, nu mai știu câte cozi am făcut, și așa mai departe. Am fost din ultima generație de UTC-iști, cea din noiembrie 1989, dar se simțea schimbarea, pe cuvântul meu de onoare. Deci ne-a făcut UTC-iști… ne-a pus un filmuleț despre Ceaușescu tânăr la Muzeul Țăranului Român de pe Kiseleff – care, înainte, era Muzeul Partidului -, noi stăteam pe scaune și pe lângă ele, în sală, erau securiști îmbrăcați clasic în niște parpalace, și țin minte că la poza aia celebră cu Ceaușescu tânăr a zis unu de lângă mine ‚Ce clăpăug e, ce urechi are’ şi a venit unul dintre securiști și i-a şoptit ‚Hai, te rog eu, mai ușor’. Dar nu l-a luat, nu l-a bătut, nu l-a scos din sală, nu l-a întrebat cine este, adică se simțea un pic că… nu mai ține. În anii ’50-’60 făceai pușcărie pentru așa ceva, dar acum se simțea că nu mai ține eşafodajul. Revenind la întrebarea ta, în piesă ne axăm pe relațiile dintre oameni, nu neapărat pe evenimentele în sine. Este o piesă care vorbește despre niște destine care se leagă într-un fel de un eveniment social care a avut implicații profunde. Este vorba despre relațiile dintre niște oameni care nu și-au încheiat socotelile cu trecutul, care ajung în România după 30 de ani să se împace într-un fel unii cu alții și ceea ce îi leagă de fapt este o noapte petrecută atunci într-o celulă. Noaptea aia, între 21 și 22, a fost cumplită… ăia mi se pare că sunt nişte eroi. Cum spun eu în piesă, încă nu se știa dacă va fi sau nu o revoluție, că Ceaușescu era încă la putere. În noaptea aia au fost oameni omorâți şi oamenii ăia sunt niște eroi. După aia, că au ieşit toate platformele industriale şi au venit în centru, gata, trecuse, dar oamenii ăia au fost eroi.

Arest (Trailer):

Un alt exerciţiu de rememorare a trecutului sub comunişti ţi-a dat posibilitatea să ne oferi unul dintre cele mai puternice roluri dramatice ale tale din ultimul timp. Mă refer la arhitectul Dinu Neagu din Arest, filmul lui Andrei Cohn din 2019. Presupun că ai alocat ceva timp ca să te documentezi pentru a-ţi construi rolul…

Mult, foarte mult. În primul rând, noi ne-am apucat de repetiții prin luna iulie și am filmat abia în octombrie. Am citit foarte mult despre deținuții politici… de exemplu, am citit o carte de vreo două ori în perioada aia, carte pe care ne-a recomandat-o Cristi Puiu, Tortura pe înțelesul tuturor [autor: Florin Constantin Pavlovici – n.r.]. Am citit foarte mult, am discutat foarte mult dar, pe de altă parte, a trebuit să ajung la… cum spune la carte, ”asumarea unui alt mod de a gândi”. Dinu Neagu avea un mod de a gândi specific intelectualilor din anii ‘80 și anume intelectuali care se luau în serios. Acum, cu cine vorbești dintre intelectuali, ăștia mai fac mișto, mai râd, sunt mai jemanfişişti, se desprind un pic de lucruri, sunt mult mai cinici. Atunci, în anii ’80, o mare parte dintre intelectuali se luau foarte în serios. Eu am niște găuri în barbă şi ţin minte și acum că l-am întrebat pe Cohn… ‘Băi, să îmi las barbă?’ și el mi-a zis ‘Da, mi se pare foarte bine că [personajul] își lasă barbă, chiar dacă nu are o barbă potrivită să crească ca lumea, face asta pentru că așa se poartă.’. Asta spune foarte multe despre acest personaj, pentru că el încearcă să se apere cu vorba bună și încearcă să îl facă pe celălalt să înțeleagă… până moare. Are un alt mod de a gândi. Pe de altă parte, am vorbit foarte mult cu Andrei despre asta, intelectualii acelor timpuri sunt și destul de vinovați, sunt vinovați de lașitate. Chiar și spun între o replică că am stat acasă, n-am deranjat pe nimeni, eu cu copiii mei, şi atunci de ce mi se întâmplă mie lucrul ăsta, că n-am făcut nimic. Tocmai asta e, inacțiunea te-a costat. Apropo de asta, îmi spunea Andrei Cohn că la 2 Mai, considerată atunci o zonă în care oamenii discutau liber, un procent imens dintre ei erau securiști, marea majoritate era formată din informatori ai Securității. O altă carte care a contat şi pe care am discutat-o mult a fost Viețașii de pe Rahova [al lui Eugen Istodor – n.r.], apropo de modul de a se raporta al oamenilor din pușcărie la ceilalți, la regim, cu vorba aia a lor poticnită, transcrisă fix în interviu, unde nu este nimic cosmetizat, cum pun accentele şi cum au construcția frazei… este crâncenă. Doamne, la filmul ăsta, la Arest, după ce a trebuit să-mi setez mindset-ul ca să poată să iasă un personaj, zi de zi a trebuit apoi să muncesc… cum spunea Andrei Cohn, ‘nu a fost nicio dublă ușoară’. Am luat bolovanul de pe fundul apei. Pentru că, să nu uităm, 120 de pagini de text în două personaje e foarte mult. 

Arest (regia: Andrei Cohn)

Arest (regia: Andrei Cohn) 

Hmm, dă-mi te rog mai multe detalii despre dificultatea luatului ‘bolovanului de pe fundul apei’.

Treaba e foarte simplă. S-a filmat în octombrie-noiembrie, veneam dimineața cât încă nu era lumină afară, intram în studio, unde era frig, și mai ieșeam seara. A fost un film înfiorător de greu nu doar pentru că am avut foarte mult text de învățat dar şi tehnic fiindcă era o celulă, atât, în care s-au făcut sute de setup-uri. A fost foarte greu, și la mine și la Iulian Postelnicu [interpretul lui Vali, torţionarul lui Dinu – n.r.], din punct de vedere al încadraturilor pentru că erau foarte multe, camera era foarte aproape de noi prin natura lucrurilor și atunci trebuia ca de la dublă la dublă să păstrăm racordul identic. Cine a făcut film înțelege cât a fost de greu dar Cohn are un mod foarte simplu și eficient de a trece mai departe și anume… să îi placă ca spectator, să se dedubleze, și, pur și simplu, ce vede acolo să îi placă. Camera era fixă, n-avea mișcări de aparat sau, mă rog, manipulări cinematografice – adică pierzi ceva de aici, câștigi ceva din partea cealaltă -, nu, camera era fixă și actorii trebuiau să evolueze de partea cealaltă. E foarte greu. 

Vorbind de intelectuali, mi-ai adus aminte de alt rol al tău, al scriitorului din Acasă la tata, film semnat tot de Andrei Cohn. Spune-mi, în realitatea profesiei tale, cum e mai bine, să chestionezi permanent sau să manifeşti siguranţă de sine?

Păi se spune că actorul trebuie să fie deștept la lecturi şi-apoi să devină nu prost ci instinctiv, adică să devină, se spune, un fel de animal. Oricât de bine ai pregăti rolul, la actor funcţionează celebra vorbă din box că trebuie să te antrenezi ca să înveţi loviturile dar în ring îți rămân reflexele… atât. În ring îți rămân doar reflexele că nu mai știi de fapt cum se mișcă mâinile în mod real… acolo se vede cât de mult te-ai  antrenat. Așa și aici, trebuie să fii deștept la lecturi, să te informezi, să discuți si să înțelegi modul de gândire al personajului respectiv, după care la cadru -mai ales la film – trebuie doar să acţionezi şi să reacționezi, adică esența ajunge să fie de fapt ca tu să poți reacționa la ceea ce se întâmplă în mod real în fața ta .

Acasă la tata (Trailer):

 

La şcoala Actorie de Film pe care ai fondat-o acum 10 ani împreună cu Dragoş Bucur şi Dorian Boguţă, ce faci când vezi că unul dintre studenţi nu reacționează instinctiv, îl descurajezi să aspire la a deveni profesionist?

Nu cred că trebuie descurajat, cred că trebuie încurajat să renunțe la preconcepții, numai că asta e destul de greu pentru că fiecare are câte o preconcepție și fiecare are câte o părere bună despre el însuși și, mai mult decât atât, orice om încearcă să se protejeze pe el însuși… şi atunci, în general, este cu un ochi la rol și cu un altul la public, adică ‘Vedeți, eu nu sunt așa!’, știi? E foarte greu să îți asumi de fapt cine ești. Un exemplu… Ai cuvântul meu de onoare că doar cu o zi înainte să începem filmările la Arest, după ce am discutat, am întors pe toate părțile, am modificat și am remodificat textul – mă rog, modificările au fost destul de mici -, deci cu o zi înainte să începem filmările, Andrei Cohn mi-a spus delicat: ‘Băi, trebuie să ne gândim totuşi că Dinu ăsta e cam fricos’… asta după 3-4 luni în care tot discutasem pe marginea lui! Problema care este? În momentul când îi spui unui actor că personajul său e fricos atunci instinctiv pleacă preconcepția lui, înţelegi? Este o replică foarte bună dintr-o piesă în care un actor  îi spune unui regizor vorbind de rolul său, ‘Dar eu am băut?’, regizorul îi răspunde cu ‘Nu, nu sunteți  beat.’ iar actorul zice: ‘OK, deci joc că nu sunt beat’.  E esențial. Deci imediat îţi spui ‘Eu nu sunt fricos, dar hai să vedem cum mint eu că sunt fricos’, neasumându-ți de fapt mentalitatea, mindset-ul fricosului, nefiind o constantă în procent de 100% a acelui om care are tot felul de meandre, de nuanțe. Trebuie să poți să simți cu adevărat iar un construct al tău, mai bun sau mai rău, trebuie clădit, distrus, iarăşi clădit, iarăşi distrus, adică lucrurile trebuie să se complice foarte mult ca apoi să se simplifice.

Cu Pavel Bartoş în Linişte! Sărut. Acţiune! Foto: Octavian Tibăr

Cu Pavel Bartoş în Linişte! Sărut. Acţiune!, Foto: Octavian Tibăr

Este mai deschis teatrul optimizării atâta vreme cât prin rejucarea unui spectacol poți să îți regăsești mai bine acest tip de reacții instinctuale?

Da, la teatru există… o ”problemă”, publicul. E foarte greu să reziști. După ce joci un spectacol de mai multe ori, tu cam  știi unde va reacționa publicul ori contactul ăla cald – întâlnirea directă, nemijlocită, cu publicul – are părțile lui bune dar, în același timp, dacă nu ești atent îţi maculează din prospețime și ajungi să funcționezi, într-un fel… pe șină. Sigur că nu te poți aduna la fiecare reprezentație, dacă ai reprezentații de miercuri până duminică e destul de greu să fii focusat 100% și atunci trebuie să mai apelezi și la tehnică, dar tehnica nu trebuie să te lase să cobori sub un anumit nivel, trebuie să încerci să fii atent. Este celebra scenă de pe vremuri de la Teatrul Bulandra, nu mai știu ce actori erau, cu unul care se prefăcea că vorbeşte la telefon – avea un telefon fix şi se făcea că vorbește – după care vorbea cu alți oameni de acolo, din scenă, şi niște colegi de-ai lui, în mod real, au cablat  telefonul din scenă iar el când a ridicat telefonul la al nu știu câtelea spectacol, știind că se va preface că vorbeşte, s-a speriat când cineva i-a raspuns pe fir ‘Ce faci? Salut!’. S-a speriat pentru că a trebuit să reacționeze în mod viu la ceva ce nu a prevăzut. Așa-i pe scenă, mergi pe șină până când apare un accident pe care tu trebuie să-l rezolvi.

Persona (regia: Radu Nica), Foto: Ioana Bodale

Persona (regia: Radu Nica), Foto: Ioana Bodale

Profesorul tău, regretatul mare actor Dem Rădulescu, spunea că “cea mai mare calitate a actorului este adaptabilitatea și nu talentul”. Esti la rândul tau convins că aşa stau lucrurile?

Da, cu atât mai mult acum în vremea noastră. Acum actorii merg dintr-un teatru în altul, joacă într-un teatru independent apoi joacă într-un teatru de stat după care au o filmare… trebuie să te adaptezi. Cred că el se referea atunci, în primul rând, la adaptabilitatea mijloacelor. Dacă ai spectacol seara și a doua zi de dimineață filmare, talentul sau intelectul nu se ajustează, în schimb se ajustează mijloacele specifice, pentru că mulți consideră teatrul și filmul două meserii total diferite. Apoi adaptabilitatea la spațiu… gândește-te că ei, la vremea aia, făceau foarte multe turnee. Ajungi în spații diferite şi trebuie să te adaptezi.

Unele din lucrurile ce ţin de adaptabilitate le predai la Actorie de Film dar acum şcoala e închisă. La fel teatrul, cinematografia e pe butuci, cultura nu-i o urgență națională… cum îți menții mintea activă?

Anul viitor în vară am de predat teza de doctorat deci am de scris… da, e doctorat pe bune. Oricum nu mai există plagiate pentru că sunt soft-uri la Ministerul Educației care te sancționează și dacă te autoplagiezi, adică dacă ai avut un articol într-o revistă sau ceva. Deci mai și muncesc, trebuie să fac niște referate…

“Fugarii @ Odeon   Foto: Mihaela Marin”

Fugarii @ Odeon, Foto: Mihaela Marin

Tragând linie, cum închizi anul ăsta?

Îmi e dor de anumite spectacole, mi-e foarte dor de exemplu de personajul Pekarski din Fugarii lui Alexandru Dabija, foarte dor, Titanic Vals de asemenea este un spectacol tare bun… da, îmi e dor de anumite spectacole. Abia începusem să joc la Teatrul de Artă Când timpul stă pe loc în regia lui [Bogdan] Budeș, şi era o echipă foarte bună şi acolo, ca să zic aşa, una intelectuală, cu discuții despre piese, personaje, teatru… oamenii foarte bine poziționați, cu repere clare. Având în vedere condițiile astea semiapocaliptice a fost un an bun, adică am repetat, am scos o premieră, am jucat… dar dacă în ianuarie-februarie anul ăsta aveam 14 -15 spectacole pe lună, este greu acum să nu le duc lipsa. A intervenit acum și serialul Bani negri care trebuie promovat ca lumea, plus că am mai şi filmat, a fost o filmare fără incidente la Vâlcea, nu a făcut nimeni covid, adică a fost foarte, foarte bine.

Apropo de film, ce-mi poți spune despre proiectul cinematografic Balaur, aflat acum, din câte înţeleg, în post-producţie?

Balaur cred că reprezintă un rol de maturitate pentru mine… joc un preot, preotul Dragoș – se pare că nu are un nume de sfânt -, îmi place mult, mult de tot. A fost o întâlnire foarte bună cu Octav Chelaru, mi se pare că va fi un regizor foarte mare. E un băiat foarte deștept, a scris un scenariu impecabil și rolul ăsta este un rol de maturitate pentru mine. Mi-a plăcut foarte mult. O să mai discut despre filmul ăsta, presupun că la anul, pentru că trebuie să aibă un parcurs festivalier .

FOTO HEADER 2 “Foto: Mihaela Ene”

Foto: Mihaela Ene 

  • Interviu de Ioan Big

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută