Haideți să recunoaștem, suntem niște răsfățați. Trăim într-unul dintre locurile din România care se apropie ca standarde de viață cu Europa Occidentală. Ultimii 20 de ani ne-au priit foarte tare, dintr-o ruină, am devenit o capitală. Am urcat în topuri și am ajuns în multe titluri de ziare internaționale. Suntem la 2 ore distanță de Munchen, bem cafele de specialitate ca-n Berlin și avem festival de teatru ca la Edinburg. Ne-am obișnuit să considerăm că ni se cuvine. Până la urmă parcă am pus și noi umărul cumva la această renaștere, deci, merităm.
Însă asemeni celor care pornesc de jos și ajung foarte repede să stăpânească averi fabuloase, uneori dăm semne că eul nostru colectiv e mai fragil decât arată coaja. O comunitate puternică, așa cum o înțeleg eu, e una sigură pe sine și pe forțele ei. Iar încrederea în sine se vede mai ales în momentele de tensiune, nu în cele de pace și bunăstare.
Felul în care reacționăm la situații de criză este o componentă culturală la fel de importantă ca numărul de spectatori sau bugetele puse anual în evenimente. Răspunsul nostru la greu și capacitatea de a trece cu demnitate peste dificultăți proiectează vitalitatea unei comunități și avem nevoie să devenim conștienți de asta.
Avem capacitatea să vedem dincolo de interesele imediate individuale sau de grup? Avem răbdarea să mai fim empatici și să ne creăm un bine comun care să fie dincolo de diferențe de viziune, de religie, vârstă sau politică?
Suntem o comunitate, sau o adunătură de triburi?
