VIDEODOME | “THE NICE GUYS” (2016, r: Shane Black)

Fie doar şi pentru inspiraţia/curajul de a transforma în anti-eroi doi dintre idolii macho a industriei filmului, Russell Crowe (“The Gladiator”, “Master and Commander”) şi Ryan Gosling (“Blade Runner 2049”, “Drive”), acest film merită văzut. Ideea unui Maximus rubicond şi a unui ‘driver’ fără sex-appeal într-un Buddy Movie tributar în mod voluntar epocii “luminoase”, acum desuete, a filmelor de acţiune din anii ’70-’80, în care entertainment-ul nu se vindea la pachet cu brutalitatea realităţii cotidiene ci cu lejeritatea amuzantă asociată cu tratarea fals-misterioasă şi ironică a acesteia, nu putea veni decât din partea unui cineast ancorat bine în trecutul… Pop(ular), iar acesta e Shane Black (autorul scenariilor pentru deja clasica franciză cu Mel Gibson şi Danny Glover “Lethal Weapon”… I’m too old for this shit, dar şi a altor Action-Thrillere construite pe ideea de tandem precum “The Last Boy Scout” al lui Tony Scott cu Bruce Willis & Damon Wayans sau “The Long Kiss Goodnight” cu Geena Davis & Samuel L. Jackson).

Russell Crowe & Ryan Gosling… “The Journey”:

Pentru un consumator mai puţin interesat de nuanţe, “The Nice Guys” va fi o comedie Noir simpăticuţă, vizionabilă pe Netflix fără păreri de rău pentru timpul consumat, însă pentru un cinefil de vârsta a doua, urmărit încă de nostalgiile perioadei VHS optzeciste, filmul reprezintă o neaşteptată delicatesă. Ca şi “Kiss Kiss Bang Bang”, debutul ca regizor al lui Black din 2005 cu Robert Downey Jr. şi Val Kilmer în rolurile principale, “The Nice Guys” îşi trage seva tot din scrierile co-fondatorului Mystery Writers of America, Brett Halliday – în acest caz e vorba de nuvela “Blue Murder” din 1973 -, şi a fost gândit iniţial ca pilot pentru un serial de televiziune dar… a avut nevoie de 13 ani pentru a intra în producţie (fiind considerat nevandabil datorită perioadei în care este plasată acţiunea) ca urmare a acceptului dat în doar… trei zile de Crowe şi Gosling şi a preluării proiectului de către influentul producător Joel Silver (“Die Hard”, “The Matrix”, “Sherlock Holmes”).

1977, Los Angeles. Cetatea îngerilor şi a iluziilor, a perdelelor de fum şi oglinzilor distorsionate, un spaţiu de transmitere a mesajelor spre mase prin intermediul culturii Pop, definit de un realism absurd prin utilizarea sa cinică de către păpuşarii responsabili cu alimentarea consumerismului. Filmul debutează aproape lynchean cu preadolescentul holbându-se în miez de noapte la posterul starletei porno Misty Mountains într-o revistă de adulţi, sustrasă de sub patul părinţilor săi, timp în care maşina cu însăşi Misty la volan se prăbuşeşte de pe colină, traversează întreaga casă şi se opreşte în flăcări cu ea însângerată, aruncată pe o cioată de copac într-o poziţie asemănătoare fotografiei din pictorial, dar care nu moare înainte de a-l întreba enigmatic pe junior: “How do you like my car, Big Boy?”.

Trailer “The Nice Guys”:

Nu întâmplător am amintit de David Lynch întrucât naraţiunea se construieşte în jurul unui misterios şi volatil personaj feminin, Amelia (Margaret Qualley – “Once Upon a Time… In Hollywood”, “Fosse/Verdon”), ce aminteşte – desigur, într-un alt registru – de Laura Palmer, aşa cum ne-a fost ea introdusă în “Twin Peaks: Fire Walk with Me” din 1992, iar punerea în scenă include numeroase dar discrete trimiteri fetişiste (ex. Mercedesul de colecţie al lui Holland sau modelul din 1967 de Mustang roşu) sau feministe (’77 a fost apogeul celui de-al Doilea Val a Feminismului, mai ales datorită primei Conferinţe Naţionale a Femeilor din America şi a Planului lor Naţional de Acţiune), recurente în simbolistica lui Lynch.

Filmul stă în cea mai mare parte pe umerii tandemului de investigatori de mâna a doua, Jackson Healy (Russell Crowe), bărbat împlinit… fizic dar satisit de nefericitele experienţe sentimentale, ce nu catadicseşte să îşi ia licenţa de detectiv privat preferând să lucreze la negru pentru câţiva firfirei (“That’s good, this conversation is over.”) protejând – la cererea părinţilor – adolescentele de tentaţiile oferite de masculii în călduri amatori de ‘prospătură’, şi Holland March (Ryan Gosling), ceva mai tânăr şi mult mai arătos, detectiv cu patalama care îşi valorifică şarmul pentru a stoarce de bani diverşi bătrâni senili obsedaţi de probleme minore (“She has actual coke bottles for glasses. You paint a moustache on a Volkswagen, she says Boy, that Omar Sharif runs fast.”). Chimia între raţiune şi intuiţie (Crowe-Gosling) funcţionează în mod strălucit şi generează atât replici cât şi situaţii memorabile (Holland: “Excuse me. I’m carrying a dead body and I have his schwantz in my face. So, I’m sorry I’m not Bakishnarov.”; Jackson: “You can’t even say Baryshnikov.”). 

Behind the Scenes “The Nice Guys”:

Jackson/Crowe este experimentat, taciturn, hârşâit în ale vieţii, direct (prin brutalitate) ca şi comportament, cu oareşce brumă de cultură generală, abstinent din toate punctele de vedere, iar al Holland/Gosling un tată de fată precoce, nepregătit să îşi asume responsabilităţi majore (şi el a rămas fără nevastă), superficial şi ignorant (“You know who else was just following orders? Adolf Hitler.”), şpriţangiu şi băgător asiduu de tabac în plămâni, dar iute la minte, comunicativ şi mult mai adaptabil în contexte ieşite din comun. Implicaţi în mod independent în anchetarea discretă a aparentei sinucideri a starletei porno menţionate mai sus, cei doi (un soi de anti-Crockett & Tubbs din “Miami Vice”) se văd nevoiţi să facă echipă pentru a desluşi iţele unei afaceri mult mai complicate care, din mijlocul industriei de filme pentru adulţi din L.A. şi implicarea Mafiei din Vegas în controlul acesteia, îi transportă într-o conspiraţie în care sunt amestecaţi şi oficiali din U.S. Department of Justice (Kim Basinger, ce joacă împreună cu Russell Crowe pentru întâia oară de la “L.A. Confidential” încoace) construită în jurul cabalei marilor producători de automobile din Detroit.

În aceste detalii care ţin în mod specific de contextul temporal în care este plasată acţiunea (pe OST pot fi auziţi, ca tribut adus genului Blaxploitation, de la Al Green sau The Tempations la Kool & The Gang şi Earth, Wind & Fire, fără însă a neglija varietatea de ansamblu prin Bee Gees, Kiss, America şi The Band) s-ar putea ca spectatorii mai tineri să se simtă pierduţi deoarece e vorba de introducerea obligatorie a catalizatorului destinat reducerii noxelor începând cu anul 1975, în condiţiile legiferării raţionalizării consumului de benzină şi a limitării vitezei pe autostrăzile americane datorită creşterii alarmante a gradului de poluare, în ciuda opoziţiei încrâncenate a reprezentanţilor “The Big Three” (Ford, General Motors şi Chrysler), fapte reale la care se raportează în mod direct plot-ul filmului şi finalul acestuia de la Los Angeles Auto Show.

Trimiterile deferente sunt însă mult mai variate şi dificil de detectat doar după o primă vizionare (în lift se aude aceeaşi muzică ca şi în “The Blues Brothers”-1980 al lui John Landis, Healey îl cafteşte pe Older Guy cu aceeaşi combinaţie de lovituri pe care o utilizează Maximus asupra lui Commodus în “Gladiator”, ş.a.m.d.) dar, indiferent de palierul de receptare, “The Nice Guys” este un film pe care îl recomand fără nicio ezitare. Scenele mele favorite? Ryan Gosling înotând în piscina-acvariu cu ‘sirenele’ topless (“I had to question the mermaids.”) şi toată seria care îl are ca protagonist pe… fostul Preşedinte Richard Nixon. 

• Text de Ioan Big