Tânăra actriţă irlandeză de film şi teatru Eileen O’Higgins, prietena în viaţa reală a lui Saoirse Ronan, alături de care aţi putut-o vedea deja şi pe marile ecrane în filme de Oscar precum Mary Queen of Scots sau Brooklyn, a atras atenţia încă de la debutul său din 2009 în Biopicul produs de BBC Enid (cu Helena Bonham Carter în rolul titular) astfel încât nu ne surprinde modul dezinvolt în care a intrat în pielea personajului Nancy Vickers, nepoata fotografului din Dead Still, miniseria cu accente de comedie neagră difuzată în premieră pe Epic Drama, a cărei acţiune este plasată în Irlanda sfârşitului de secol 19, în era Victoriană, când la modă devenise fotoportretele de familie post-mortem. În fapt, Eileen intră cu o asemenea lejeritate în rol încât am devenit curioşi cât de mult se aseamănă personalitatea ei cu cea a fictivei Nancy.
Plec de la personajul tău ca să ajung la tine, Eileen O’Higgins. Nancy are ambiţia să devină actriţă. Tu eşti deja una. De succes. Când s-a născut această ambiţie în mintea ta?
Dintotdeauna am avut ideea asta în mine… de fapt, nu chiar dintotdeaua. E o contradicţie în ce o să spun acum. Visam să devin actriţă dar am crescut în Irlanda rurală şi nu cred că asta a fost în copilărie o opţiune reală. Nu cunoşteam pe nimeni care să fie actor, deci nu aveam cum să cred că este pentru mine o carieră posibilă. Dar ulterior am început să capăt experienţă participând la diverse competiţii şi după aceea, eu fiind deja la o şcoală de dramă din Anglia, în Ţara Galilor [Royal Welsh College of Music & Drama – n.r.], am venit în Irlanda de Nord să întâlnesc oameni care lucrau cu actori deja experimentaţi. Am fost la audiţii şi am luat… ceea ce era un miracol în sine. Deci aş putea spune că a fost ca şi cum aş fi cumpărat un bilet de loterie câştigător. Aş spune că întotdeauna mi-am dorit să fac asta dar nici în visele mele cele mai nebuneşti nu mi-am imaginat că voi fi şi capabilă să o fac cu adevărat. Deci este, într-un fel, job-ul visurilor mele.
Ai interpretat deja în carieră destule roluri în filme de epocă, de la Emma la Mary Queen of Scots. Te-a ajutat în vreun fel experienţa de scenă, cea de la Old Vic sau de la English National Opera, ca să-ţi faci personajele credibile?
Cred că da. Absolut. Cred că teatrul are o adorabilă calitate live care te obligă să gândeşti bine cu repeziciune şi să faci fără ezitare pasul următor. Iar asta e ceva foarte preţios. Încerc să îmi păstrez la fel, pe cât se poate, modul de lucru şi atunci când filmez, cu toate că este un proces foarte diferit. Iubesc să joc în filme, cred că elementul adus de prezenţa camerei şi colaborarea dintre diferitele departamente sunt minunate, dar acea bucurie de a trăi pe care o ai pe moment, cea care se naşte din satisfacţia răspunsului imediat, reprezintă pentru mine magia actoriei şi ea provine din interpretarea pe care o faci în faţa unui public. Şi atunci trebuie să conştientizezi că şi atunci când eşti pe ecran tot pentru public joci. Doar că nu îl poţi vedea. Publicul tău este, într-un fel, camera de filmat.
Nancy Vickers iubeşte aventura. Cum stai tu, Eileen, interpreta ei, cu spiritul de aventură?
Oh, iubesc aventurile care se întâmplă în aer liber. Până la pandemia asta, nu îmi dădusem niciodată seama ce fire amatoare de spaţii libere sunt… tocmai am vâslit în canoe de-a curmezişul Scotiei. Am navigat de pe coasta de vest până pe cea de est într-o canoe! Deci iubesc aventura. Sunt foarte asemănătoare cu Nancy din acest punct de vedere. Dacă se întâmplă ceva, dacă e vreun munte de urcat sau dacă aud că pe undeva ar fi o nouă experienţă de încercat, eu sunt cea a cărei nume îl vei găsi pe listă, deja urcată în autobuz, gata de plecare. Deci mă potrivesc cu Nancy în privinţa asta. În fond, de ce nu? Viaţa e scurtă şi trebuie să încerci cât mai multe, trebuie să spui ‘Da’ la lucruri noi.
Prin natura subiectului, Dead Still are însă o tonalitate sumbră. Am vorbit până acum de lucruri luminoase dar hai să vorbim şi despre spaime. De ce ţi-e frică cel mai mult?
Oh, de ce mă tem eu cel mai mult? Oh… Dacă e să mă leg de ultima ta întrebare, probabil cel mai mult mi-e frică de regrete… de tot ceea ce aş putea rata, de ceea ce mi-a fost la îndemână şi am trecut pe lângă, de ceea ce îmi lipseşte acum pentru că am fost prea speriată să încerc, să fac sau să caut. Cred că asta e. Mi-ar fi foarte uşor să-ţi răspund că e frica de moarte, cea că vei muri, fiindcă asta o ai oricum permanent în tine, doar că Irlanda are, cred, o relaţie bună cu moartea. Mai ales dacă vei privi serialul, pentru că în el este vorba de fotografia post-mortem… iar eu cred că în Irlanda, când cineva moare, în fapt se celebrează viaţa. Şi poate din cauza asta şi perspectiva mea asupra morţii s-a schimbat.
Dar cum poate un serial cu un asemenea subiect să aibă şi umor?
Cred că serialul este realmente foarte amuzant tocmai pentru că umorul umanizează. Fie vremurile cât de duşmănoase sau de triste şi tot va exista ceva care să îţi smulgă un zâmbet sau altceva care este extraordinar de nostim şi te va face să râzi cu gura până la urechi. Şi acest serial chiar este foarte nostim. Dar nu râde de situaţii fiindcă situaţiile în care se regăsesc personajele sunt incredibil de tensionate şi de serioase ci de modul în care personajele manevrează… de aici începe distracţia. Cred că e amuzant când vezi oameni negociind diverse situaţii şi asta se poate întâmpla chiar şi în cele mai întunecate etape ale vieţii lor.
Nancy Vickers este o femeie independentă, atipică pentru perioada Victoriană. Spuneai că ai fost deosebit de bucuroasă datorită acestei caracteristici a personajului…
În cele mai multe cazuri, în dramele de epocă în care am jucat, protagonistele erau în poziţii nefavorabile faţă de personajele de sex masculin. Poveştile lor erau de obicei a unor persoane care servesc fără să crâcnească personajul bărbat, care se mărită ţintind la siguranţa unei existenţe casnice şi alte lucruri de felul ăsta. Ori Nancy nu este mânată de niciunul din aceste motive. Ea are trăsături şi ambiţii pe care mai degrabă le-ai regăsi într-un bărbat din vremea aia. Eu cel puţin mă regăsesc mai mult în ambiţiile ei decât în cele ale partenerilor mei bărbaţi din serial iar asta e foarte înviorător. Mai ales că – şi asta este documentat – au fost în acele timpuri o mulţime de femei implicate în teatru în Dublin, care se mişcau natural în această lume, şi e frumos să le vezi portretizate pe ecran.
Fiindcă am revenit la actorie, vom închide cu ea. Care este rolul tău favorit?
Nu pot răspunde la asta… sunt toate ca şi copiii mei. Sunt extrem de ataşată sentimental de fiecare rol pe care l-am jucat şi mă bucur şi azi nespus amintindu-mi de fiecare. De exemplu acum am un zâmbet larg pe faţă pentru că mă bucur tare mult că am putut să intru în papucii lui Nancy. Cred că sfârşeşti prin a culege câte puţin din fiecare rol pe care îl faci şi, nu ştiu, preiei pentru un timp nişte atribute pe care personajele le au iar tu ţi le-ai dori şi care ajung să te facă să îţi spui ‘Cred că aş vrea să fiu şi eu mai mult ca acel personaj’. Deci nu mă pot opri la unul, e ca şi cum ar trebui să aleg între copilaşii mei. N-am copii dar dacă aş avea n-aş putea să aleg doar unul dintre ei.
- Interviu de Ioan Big
