La două mese distanțate regulamentar stau vreo cinci, șase prieteni. Din câte pricep din discuțiile lor, unii au mai fost aici, la ceainăria asta, pentru alții este prima dată.
– E frumos aici, zice o fată. Nici n-ai zice că ești în centrul orașului. E așa răcoare, prețurile nu mi se par deloc indecente. Nici n-ai ghici din stradă curtea asta frumoasă. E totul foarte discret. Și când te gândeși că eu am biroul aici, relativ aproape…
– Locul există de multă vreme, intervine un băiat. L-am descoperit în urmă cu vreo șapte, opt ani, când stăteam cu chirie prin centru. E un loc minunat de citit după amiazele de vară…
– Dar nu e foarte multă lume, observă altcineva. Înăuntru nu se stă, iar afară, din zece mese disponibile, doar vreo patru sunt ocupate. Chiria n-are cum să fie foarte mică aici… Nu înțeleg, din ce trăiesc oamenii ăștia?!
– Poate oamenii spală niște bani, râde un băiat.
– Nu, zice băiatul care știe de locul ăsta de multă vreme, l-am întrebat pe patron într-o zi. Spunea că cei mai mulți bani îi scoate din petrecerile pentru copii din weekend.
– Nu știu ce să zic, râde din nou cel care vorbea de spălare de bani. Ultimele două, trei dăți când am fost eu aici, înainte de epidemie, am observat niște ședințe informale de partid care aveau loc înăuntru.
– Aham, șoptește o fată pe un ton conspirativ. Petreceri de copii și ședințe informale de partid. Pare un model de business de succes.
– Și mai ales de viitor, râde altcineva. Etc.
