Își mai amintește cineva bârfa de sâmbăta trecută de la cafea? V-ați mai gândit în cursul săptămânii care a urmat la persoana, sau la persoanele pe care le-ați disecat și eviscerat la o șuetă cu prietenii…? Sau v-ați văzut de viață și de lucrurile cu adevărat importante din existența voastră, cum ar fi să nu ajungeți la rândul vostru subiect de bârfă?
Discutam acum ceva vreme cu un prieten bun despre efectul pe care îl are gura lumii asupra alegerilor personale și cum părerea celor din jur ne influențează starea de bine. Facem parte dintr-o cultură în care suntem învățați să facem lucruri împotriva firii noastre doar pentru ca gura lumii să nu aibă subiecte de discuție. Facem alegeri care nu ne reprezintă doar pentru a fi în rândul lumii, pentru a fi acceptați și „văzuți”. În unele cazuri chiar venim pe lume de gura lumii și toată viața noastră e o continuă plutire deasupra esenței noastre, fără a avea curajul de a da o șansă vocii interioare. Practic, alegem să nu fim liberi de teamă că doar libertatea nu ne e de vreun folos fără recunoașterea celor din jur. Avem în permanență nevoie de validare în toate aspectele vieții noastre, de la succesul în profesie, partenerul pe care ni-l alegem, sau chiar combinația de culori din hainele pe care le purtăm. Și în acest fel ajungem să gândim și să trăim în tipare, să devenim o masă uniformă cu pretenții de indivizi unici, unde tocmai identitatea proprie ne este cel mai mare dușman. În mod paradoxal însă, fiecare dintre noi suntem concentrați pe propria persoană și mult prea preocupați de propria imagine pentru a mai avea timp și disponibilitate să îi jurizăm pe congenerii noștri. Cu alte cuvinte, pentru cine „prestăm”? Pe cine trebuie să mulțumim? Și dacă nu facem cum se așteaptă gura lumii, atunci ce…?