Vara, seară de seară, aleea care mărginește Lacul Morii e inundată de bucureștenii din zonă ieșiti la promenadă sau la sport. De multe ori, din goana bicicletei, fur câte o replică, o frântură de dialog care mă face să zâmbesc la auzul atâtor povești care de care mai palpitante ce s-ar putea naște din cele câteva cuvinte pe care urechea mea le prinde.
Doi puști ochelariști care merg pe trotinete :
– N-are, mă, nicio treabă. Nu știa nici care e mai mare: viteza sunetului sau viteza luminii ? Căuta pe Google…
Două fete scunde care aleargă umăr la umăr :
– …vreo trei kile. Și vorba aia…un shake cu morcovi și sfeclă roșie, un avocado, o banană, știi tu…
O doamnă corpolentă în pantaloni trei sferturi albi, cu telefonul la ureche :
– Prostul se spetește în Germania și ea aici, cu doi hăndrălăi după ea. Și copiii…
El și ea, în jur de treizeci de ani, plimbându-se unul lângă celălalt la o distanță de tatonare. El :
– …după 10 ani, îți dai seama că n-a fost ușor. Dar mi-am dat seama că nu mai pot să muncesc pentru bani. Vreau să fiu eu mulțumit de mine la finalul zilei…
Un domn pe la vreo cincizeci și ceva de ani care pedalează agale, cu o cască înfiptă în ureche :
– Eu i-am zis, ia, băi, tată un teren aici, că e zonă cu potențial, în cinci ani îl vinzi la preț dublu, dar el nu și nu, că vrea să călătorească…
Niște puști în țoale sport care ascultă muzică la o boxă portabilă :
– Dă-te, bă, în spume cu muzica ta de căcat. Piticule, viața mea, pune-o, mă, p-aia cu “Zdreanța nu mă lasă-n pace și îi place s-o bat cu curea Versace…”
