Încep cu verdictul: “Dead Man” reprezintă, în opinia mea, cel mai valoros Art-Western realizat la finele secolului 20. Jim Jarmusch (“Stranger Than Paradise”, “Down By Law”, “Broken Flowers”), o figură cu totul aparte în peisajul cinematografiei contemporane (cinci premii şi alte zece nominalizări la Cannes), burete absorbant al simbolisticii Pop culture (a învăţat de la Wim Wenders şi Nicholas Ray, s-a inspirat din cântecele lui Screamin’ Jay Hawkins, a lucrat cu muzicieni precum Tom Waits şi Talking Heads, este membru al trupei de Rock Sqürl şi membru fondator al societăţii ‘semi-secrete’ “The Sons of Lee Marvin”), alege în acest caz să filmeze în stilul său minimalist, în alb/negru, pentru a fi mai aproape de filmele anilor ’40 decât de culoarea “prăfuită” (după propria-i etichetare) a Western-urilor americane menite să glorifice ‘naşterea unei mari naţiuni’ realizate în deceniile ulterioare, iar rezultatul vizual este excepţional.
Parte din meritul pentru rezultatul vizual impresionant îi revine directorului de imagine Robby Müller, un alt neintegrat în showbiz, care a preferat de-a lungul anilor să colaboreze cu cineaşti independenţi precum Wim Wenders – “Paris, Texas”, Alex Cox – “Repo Man”, Lars von Trier – “Breaking the Waves” sau Michael Winterbottom – “24 Hour Party People”.
Jim Jarmusch & Neil Young
Peste acesta se suprapune coloana sonoră de o stranietate cutremurătoare compusă de către una dintre ‘icoanele’ Rockului american, Neil Young, ce nu a apelat decât la trei instrumente pentru a crea ambientul sonor şi a cărui mare parte din compoziţii/inserturi audio au fost generate de vizionarea imaginilor fragmentare (în semn de recunoştinţă, Jarmusch avea să regizeze ulterior câteva videoclipuri ale chitaristului, plus documentarul “Year of the Horse” din 1997).
În esenţă, din seria de creaţii artistice ale cineastului, “Dead Man” reflectă cel mai bine obsesia sa pentru moarte, pe care artistul o disecă metaforic prin intermediul periplului unui muribund forţat de împrejurări să treacă prin etapele conjuncturale, tratate într-o manieră estetică accesibilă publicului occidental… civilizaţie-primitivism-barbarie.
Povestea, care începe ciudat cu întrebarea fochistului interpretat de Crispin Glover (“Why is it that the landscape is moving, but the boat is still?”), se consumă undeva în a doua parte a secolului 19. De nevoie (părinţii decedaţi, logodnica care îl abandonează, lipsa resurselor financiare), sclivisitul tânăr contabil William Blake (melon, ochelari rotunzi, papion, costum în carouri) din Cleveland acceptă slujba oferită în Machine, un company town din Vest – oraş construit datorită intereselor unui singur investitor, în acest caz neîndurătorul John Dickinson… Robert Mitchum într-unul din ultimile sale roluri şi, practic, la prima sa apariţie într-un Western de la “The Good Guys and the Bad Guys” al lui Burt Kennedy din 1969 -, unde totul se învârte în jurul prelucrării metalelor într-o fază a preindustrializării masive iar supravieţuirea cotidiană a membrilor comunităţii ţine de instinctul elementar de autoconservare şi nu de cutume sociale sau economice sofisticate (postul său este deja ocupat de altcineva, la ordinul directorului dezabuzat interpretat de John Hurt, care nu-şi poate permite să aştepte săptămâni în şir ca să-i vină candidatul din Est).
Robert Mitchum în Dead Man
Şocul contactului cu mocirla urbană din Vestul Sălbatic (sălbatic… la propriu) al naivului şi falitului Blake este amplificat de incidentul violent în urma căruia junele adăpostit în camera unei foste prostituate visătoare (aspiră să ajungă să confecţioneze flori din mătase după ce vinde suficiente flori din hârtie) este împuşcat şi împuşcă la rândul său, în legitimă apărare, un domn care dă buzna peste ei (Gabriel Byrne – “The Usual Suspects”, “Miller’s Crossing”).
Gabriel Byrne în Dead Man
Se dovedeşte că acesta e fiul magnatului Dickinson care, enervat în egală măsură de pierderea progeniturii şi de furtul valorosului său cal pinto, angajează un trio de mercenari individualişti, “the finest killers of men and indians from the whole world”, pe care îi forţează să lucreze în echipă, canibalul vânător de recompense Wilson (Lance Henriksen – “Aliens”, “Hard Target”), scoţianul slobod la gură Twill (Michael Wincott – “The Crow”, “Along Came a Spider”) şi tânăra ‘speranţă’ de culoare ‘The Kid’ Pickett (Eugene Byrd – “8 Mile”, serialul “Arrow”), pentru a-l aduce pe Blake în faţa sa… viu sau, preferabil, mort. “The hunt is on!”. Ce nu ştiu însă niciunul dintre ei este faptul că fugarul, care a părăsit orasul şi locul crimei (acuzat fiind pe nedrept inclusiv de omorârea fetei, fosta logodnică al lui Dickinson Jr.) luând calea codrului şi a necunoscutului, va muri oricum deoarece glontele încasat a ajuns atat de aproape de inima sa încât nu poate fi extras.
Lance Henriksen & Michael Wincott & John Hurt & Eugene Byrd în Dead Man
Odată ce conştientizează că a devenit un walking dead şi că lasă definitiv îndărătul său vise, obiective sau mari aşteptări, moralitate, credinţă sau principii, Blake (interpretat absolut senzaţional de către Johnny Depp – “Ed Wood”, “Sweeney Todd”, apoi memorabilul “Rango”/2011, dar şi… ratatul Western al aceluiaşi Gore Verbinsky, “The Lone Ranger”, din 2013) se lasă dus apatic de către cal într-un tărâm sălbatic al Vestului în care barbaria este omniprezentă (de la masacrarea bizonilor prin geamurile trenului aflat în mers la cea a Indienilor, reflectată prin oseminte şi cadavre fumegânde răspândite în cenuşa aşezărilor incendiate).
Este o călătorie iniţial lipsită de speranţă sau scop (sloganul religios “Work out your own salvation” îşi pierde complet semnificaţia) în care ‘dead man’ este înconjurat permanent de ‘death’ (tuşantă scena în care se aşează pe iarbă alături de puiul de căprioară împuşcat în gât), în care noţiunea de viaţă organică îşi pierde treptat din ce în ce mai mult din substanţă, binele şi răul se contopesc nedecelabil într-o masă amorfă, iar anti-eroul devine exponentul unui manifest anti-capitalism, anti-religios şi anti-rasism, pigmentat cu umor absurd, ce plasează filmul în categoria Western-urilor Revizioniste de primă mână (criticul de film J. Hoberman spunea laudativ că este “the Western Andrei Tarkovsky always wanted to make.”).
Dincolo de cinismul afaceristului Dickinson (pe măsură ce viaţa se scurge din Blake, recompensa pe capul său devine din ce în ce mai mare) sau de forţele de ordine spălate pe creier care acţionează la ordinele sale şi nu în numele legii (tandemul inept de Şerifi federali), avem un travestit habotnic, Salvatore ‘Sally’ Jenko, vânător obsedat de scrierile biblice din care nu înţelege nimic (Punk-Rocker-ul Iggy Pop – “Cry-Baby”, “Hardwire”) asociat cu un retardat (Billy Bob Thornton – “Sling Blade”, “A Simple Plan”), un misionar fanatic dar ‘comersant’ în numele Domnului (Alfred Molina – “Frida”, “Spider-Man”), plus un necredincios care se comportă ca un animal în trup de om (Cole, care zdrobeşte scârbit ţeasta cadavrului ce zace pe jos, aureolată involuntar de crenguţele din jurul focului… “This looks like a goddamn religious icon!”).
Iggy Pop în Dead Man
Alfred Molina în Dead Man
Cât despre rase, minorităţi şi etnii, aici palierul devine mai complicat întrucât Jim Jarmusch ne propune ca suport pentru demistificarea istoriei americane (când Blake o întreabă pe fată de ce ţine un pistol sub pernă răspunsul vine spontan, “‘cause this is America”) un Buddy-Movie atipic, format din doi asociali surghinuiţi de către propriile lor triburi/comunităţi, albul Blake (hăituit în permanenţă de orice biped non-indigen posesor de armă de foc) şi Indianul numit… Nobody (da, aţi citit corect, “My name is Nobody”, dar fără absolut nicio legătură cu personajul lui Clint Eastwood), metis renegat de ambele triburi (Blood şi Blackfoot) ale părinţilor săi (vorbeşte, în afară de engleză, un amestec de dialecte Blackfoot, Plains Cree, Plains Blood, Makah şi Crow, ceea ce indică punctul de pornire al acţiunii undeva între Montana şi provincia canadiană Alberta), care transferă “Dead Man” în spaţiul extrem de nişat al Western-ului Psychedelic postmodern (după deja clasicul “El Topo” al lui Jodorowsky, vezi, mai târziu, Acid-Western-urile “Blueberry”/2004 al lui Jan Kounen şi “No Country for Old Men”/2007 al fraţilor Coen).
Jim Jarmusch
Nobody (Gary Farmer, actor canadian ce provine din Cayuga Nation, şi care va avea un cameo în pielea aceluiaşi personaj şi în “Ghost Dog: The Way of the Samurai” al lui Jarmusch din 1999), capturat în copilărie şi dus în Anglia pentru a fi expus ca o curiozitate, beneficiază de educaţia primară primită pe Bătrânul Continent şi care îl face indezirabil pentru propria comunitate (“He who talks loud, saying nothing.”), însă mai important e faptul că dobândeşte convingerea că personajul lui Depp este o reîncarnare a poetului şi pictorului William Blake (1757-1827), artist credincios dar ostil Bisericii, influenţat de idealurile Revoluţiilor din Franţa şi America. Dincolo de faptul că Indianul este capabil să recite strofe întregi din poeziile acestuia sau că Depp ajunge să se îndoiască de faptul că supoziţia… nu ar fi reală (“Do you know my poetry?”), cineastul aşează conexiunea dintre cei doi pe un fundament extrem de subtil, pe “Divina Comedie” al lui Dante Alighieri, pe care artistul englez ar fi trebuit să o ilustreze printr-o serie de gravuri dar a decedat lăsând în urmă doar câteva schiţe şi acuarele, şi din care Jarmusch sugerează voiajul prin Iad-Purgatoriu-Paradis, în care Blake/Depp este acompaniat şi ghidat de către Nobody, devenit şaman ad-hoc, pe primele două tărâmuri, precum poetul Virgiliu pe Dante şi, totodată, cel care se asigură că muribundul se află pe drumul cel bun în călătoria solitară spre cel de-al treilea, pe valurile Pacificului, într-un rite de passage (termenul a fost inventat de etnograful francez Arnold van Gennep) care să îl facă să îşi regăsească locul meritat în lumea spirituală.
Aş vrea să fiu bine înţeles, “Dead Man” nu reprezintă doar un exerciţiu stilistic elucubrant născut în mintea unui autor care pune figurile de stil înaintea mesajului astfel încât, în ceea ce priveşte realismul, acesta ne e furnizat într-o doză mult mai impresionantă decât zeci şi sute de Western-uri suspectabile de conotaţii patriotarde sau populiste, menite doar a face publicul de peste Ocean să dea bani pe bilet şi să plece încântat apoi din sală, mândru că este cetăţean american. Brutalitatea şi ferocitatea umană devin însoţitori permanenţi al lui Blake pe întreg parcursul călătoriei sale dar, aşa cum bine remarca Jonathan Rosenbaum în Chicago Reader (ulterior, în 2000, acesta avea să publice o carte dedicată exclusiv acestui film) “it’s the reverse of the expressionist forms of violence taken for granted in commercial moviemaking ever since ‘Bonnie and Clyde’ and ‘The Wild Bunch’, and recently granted a second life by De Palma, Woo, and Tarantino, among others: Jarmusch refuses to respect or valorize bloodshed. The film is no less honest about the allure of murderers in our culture; as Blake is gradually transformed into a cold-blooded killer, he takes on some of the ‘legendary’ aura of a media star.”. Nobody trezaurizează afişul cu recompensa pusă pe capul prietenului său alb, misionarul-afacerist îi cere un autograf, iar reputaţia sa s-a întins până spre ţărmul Oceanului în aşezările Makah. Dar toate acestea nu mai au absolut nicio importanţă pentru un om înstrăinat de mediul înconjurător şi care se lasă în voia valurilor pentru a se regăsi pe un alt tărâm, unul lipsit de materialitate.
Deoarece are o acţiune simplă şi cursivă, “Dead Man” nu este un film greu de vizionat ci greu de înţeles şi de interpretat după doar o primă trecere în revistă. Ca să vă dau o mână de ajutor în acest sens îi dau cuvântul cineastului: “Moartea este deopotrivă certitudinea şi marele mister al vieţii. Pentru William Blake călătoria înseamnă viaţă. Dar, din perspectiva lui Nobody, spiritul lui Blake a fost îndrumat pe o cale greşită şi obligat să ajungă pe tărâmul pământean, astfel încât călătoria sa reprezintă mijlocul de a se elibera şi de a fi readus pe cel spiritual. Viziunea lui Nobody asupra vieţii este cea a unui ciclu fără sfârşit, esenţială pentru înţelegerea lui ‘Dead Man’.”.
- Text de Ioan Big.
