În iulie, nu putem să ne manifestăm mai elocvent simpatia faţă de Franţa sau de Statele Unite decât sărbătorindu-le zilele naţionale la unison cu cetăţenii lor. Şi cel mai simplu şi entertaining o putem face prin intermediul lungmetrajelor de ficţiune dar nu cele excesiv de serioase sau lacrimogene şi nici foarte vechi (nu ne întoarcem acum la René Clair ori la Yankee Doodle Dandy), întrucât cuvântul-cheie este “celebrare”: trebuie să ne destindem şi să avem chef de… chef şi nu să adormim cu nasul în platoul de brânzeturi urmărind filmul de comandă “bicentenară” de 6 ore La Révolution française: les années Lumière din ’89
sau să ne stea popcornul în gât când îl vedem pe Tom Cruise plângând pentru că e Născut pe 4 Iulie.
Nu că filme din astea n-ar fi interesante dar nu prea stimulează buna dispoziţie. Să ne amintim însă pe scurt pretextul pentru aceste… vizionări tematice.
Cu 244 de ani în urmă, după ce s-au tot învârtit timp de două zile în jurul cuvintelor puse pe hârtie de Thomas Jefferson, congressmenii americani au aprobat pe 4 iulie Declaraţia de Independenţă, care consfinţea separarea celor 13 colonii americane de Marea Britanie şi transformarea lor în state independente. De atunci, în fiecare an, artificiile pocnesc pe cer şi paradele umplu străzile de Ziua Naţională a SUA.
La fel de mare e tam-tam-ul peste Atlantic pe 14 iulie de Ziua Naţională a Franţei, când se sărbătoreşte Căderea Bastiliei ca punct de cotitură în Revoluţia Franceză care a aruncat la tomberon monarhia în 1789 şi a instalat republica.
Mai puţin de 1000 de ‘războinici’ din popor au cucerit o închisoare în care erau 7 prizonieri păziţi de 82 de veterani invalizi, dar nu anvergura ci… gestul contează. Am menţionat acest detaliu pentru că francezii sunt excesiv de serioşi când e vorba de propria istorie şi, ca atare, a asocia entertainmentul cu celebrarea zilei naţionale li se pare (probabil) o impietate, iar şmecherii din showbiz-ul lor, nici măcar Luc Besson, nu prea şi-au asumat riscul. Asta în ciuda faptului că ambele revoluţii sunt foarte ofertante pentru cinematografie: război şi politică, dramatism şi intrigi de culise, violenţă şi sex, ironie şi empatie, ce şi-ar putea dori mai mult un cineast cu spirit ludic?
Franţa. Plictiseală în dantelă… de asta avem majoritar parte dacă ne uităm printre filmele cu acţiunea petrecută în zilele Căderii Bastiliei cu oareşce pretenţii de a ţine cinefilii captivi în faţa ecranului. Sunt în general dramolete de curte pline de sclipici, pigmentate cu niscaiva conflicte cu reflexii mai degrabă mondene, dintre care se detaşează însă net ca recomandări două titluri, ambele centrate în jurul personalităţii controversatei Maria Antoaneta, regina numită de plebe ‘Madame Déficit’ fiind considerată responsabilă de criza financiară din Franta, care a sfârşit ghilotinată în timpul Revoluţiei. Primul este un produs… american şi nu francez, multipremiatul – inclusiv cu Oscar şi la Cannes – Marie Antoinette al Sofiei Coppola din 2006, un tratament în manieră Pop-Rock al istoriei, în care 14 iulie nu reprezintă în ochii elitei aristocrate decât un capriciu al unui popor imbecil(izat). Kirsten Dunst (Melancholia, The Virgin Suicides) este memorabilă în rolul titular.
Cel de-al doilea, singurul film francez post-2000 mişto de văzut în seara de 14 iulie e Farewell, My Queen/Les Adieux à la reine (2012) al lui Benoît Jacquot, cu relaţia platonică dintre Maria Antoaneta (Diane Kruger) şi Sidonie (Léa Seydoux), servitoarea care-i citeşte zilnic ultimei regine a Franţei. Deşi premisa nu promite, rezultatul e cool pentru că, prin ochii Sidoniei, o monarhistă ferventă, asistăm la abandonarea familiei regale de către aristocraţi prin intermediul unui plot interesant (deghizarea în ducesa interpretată de Virginie Ledoyen pentru a servi drept momeală) care îi schimbă progresiv perspectiva şi principiile.
În rest, ca să vedem ceva mai de soi ar trebui să privim mai în urmă… spre excepţionalele dar mult mai sobrele La nuit de Varennes al lui Ettore Scola din 1982, cu Marcello Mastroianni în rolul lui Casanova,
şi, mai ales, Biopicul Danton (1983) al lui Andrzej Wajda, cu Gérard Depardieu in rolul titular (dacă faceţi abstracţie de subtextul ce trimite la reprimarea ‘Solidarităţii’ de către Partidul Comunist Polonez).
“Naţionala” Franţei pierde la scor meciul cu cea a SUA, căci în privinţa celebrării Căderii Bastiliei cam suflă vântul prin cinematografia din Hexagon şi e straniu că evenimentul rămâne în memoria consumatorilor de Pop culture mai degrabă datorită segmentului dedicat lui de către Mel Brooks în History of the World: Part I (1981). “We, the people of France… We are so poor, we do not even have a language! Just this stupid accent!”
În cealaltă tabără… ce propune SUA pentru Independence Day? Entertainment pur într-o grămadă de stiluri cinematografice. Mai întâi aţi putea să revizitaţi măcar 3 clasice nemuritoare, întotdeauna perfecte pentru o celebrare de 4 iulie:
Forrest Gump (1994),
The Shining (1980)
şi Jaws (1975).
Cu adorabilul Forrest Gump al lui Robert ‘Back to the Future’ Zemeckis alergi cu plăcere de la Preşedintele Kennedy prin Războiul din Vietnam pentru a realiza că viaţa e “a box of chocolates” şi că “you never know what you’re gonna get”, apoi n-ai vrea să apari în poza de la balul de 4 iulie de la Overlook Hotel cu Jack Torrance – chiar dacă e Jack Nicholson – din capodopera Horror a lui Stanley Kubrick, cât despre rechinul ucigaş al lui Spielberg, sper că n-aţi uitat că acesta îşi face apariţia în apropierea plajei aglomerate chiar în ziua de… 4 iulie.
Nu vreţi delicatese din categoria “Oldies”? Vă propun atunci un meniu de 4 iulie bazat pe reţete ceva mai noi. Ca aperitiv e recomandabil să începeţi cu o combinaţie uşoară de I Know What You Did Last Summer
şi National Treasure (2004).
Primul, lansat în 2006 şi ajuns o trilogie, e un Slasher delectabil, inspirat de legenda urbană ‘The Hook’, a cărui acţiune… de coşmar începe în amurgul Zilei Naţionale cu accidentarea pietonului de către grupul de prieteni aflat în drum spre plajă şi aruncarea cadavrului său în apă. Cel de-al doilea merge foarte bine pentru contrabalans întrucât e un Actioner de aventuri din vremurile când Nicolas Cage era încă în mare formă. E chiar simpatic în rolul vânătorului de comori care fură Declaraţia de Independenţă în căutarea unor indicii masonice. Mai departe…
La ciorbă propun o “varză”: Southland Tales din 2006, mixul aiuritor de comedie şi Thriller SF al lui Richard ‘Donnie Darko’ Kelly în care distrugerea a 2 oraşe texane pe 4 iulie 2005 prin atacuri nucleare simultane (într-o realitate alternativă) aduce SUA în pragul anarhiei, haosului şi a… WWIII.
Felul principal, după cum se poate bănui, rămâne etern savurosul Independence Day al lui Roland Emmerich, pe care americanii îl revăd vioi pentru că naţia lor multiculturală/etnică/rasială e foarte tare şi îi înfrânge pe alieni cu o bombă antică, câţiva ‘Top Gun’-eri amatori şi-un pumn în bot, iar europenii salvaţi de “visul american” îl privesc amuzaţi de vederea Casei Albe distruse de-o rază şi a unui Preşedinte bonom şi împăciuitor, venit parcă din basme, care nu ştie ce-i ăla Twitter… iar “artificiile” E.T. sunt magnifice.
Ca desert vă propun un cheesecake american cu brânză franţuzească pentru ca duelul Franţa-SUA să se încheie în spiritul fair-play-ului: coproducţia de acţiune francoamericană cu aport britanic Bastille Day/The Take (2016), cu tandemul format dintr-un agent CIA (Idris Elba) şi un june hoţ de buzunare (Richard Madden) într-o misiune antiteroristă la Paris, al cărui deznodământ se consumă de Ziua Naţională a Franţei. Simţiţi poate nevoia unui digestiv care să încheie ospăţul de 4 iulie?
Puteţi alege între found footage Horror-ul The Bay (2012) cu parazitul marin care constată în Ziua Independenţei că omul poate fi o bună gazdă,
dramedia cu stripperi Magic Mike XXL (2015) încheiată cu un spectacol demn de I.D.
şi Horror-ul SF Dark Skies (2013) în care extratereştrii le strică celebrarea unor americani suburbani.
Astea însă funcţionează doar dacă nu i-aţi rămas fideli lui Captain America: The First Avenger.
