Cu doar câteva ore în urmă au fost în sfârşit anunţate primele date ale premierei celui mai aşteptat film cu zombies din 2020, sequel-ul la Train to Busan, Peninsula, ce va fi lansat pe 12 august în Spania şi pe 28 octombrie în Franţa, deci putem nutri oarece speranţe că vom avea şansa să îl vedem şi noi la un moment dat pe marile ecrane. Cu această ocazie a fost lansat şi trailerul, care sugerează că avem de-a face cu un standalone, ce are în comun cu predecesorul său doar universul zombie coreean creat de pandemie şi, evident, spectaculozitatea acţiunii, dar nu îşi propune să urmărească destinele personajelor din precedentul întrucât, amintind de Doomsday al lui Neil Marshall, e axat pe misiunea unuia dintre militarii supravieţuitori din primul val al pandemiei în oraşul infestat de morţi-vii:
Video: Trailer TRAIN TO BUSAN 2: Peninsula (2020)
Să revenim datorită acestei ştiri asupra originalului Train to Busan, care descrie panica generată de declanşarea epidemiei zombie în Coreea de Sud, prefaţând blocadele din jurul marilor aglomerări urbane şi retragerea celor rămaşi neinfectaţi într-o defensivă perpetuă. Reamintesc faptul că, deşi primul film coreean cu zombie datează încă din 1981 (Goeshi a.k.a. Strange Dead Bodies, r: Beom-gu Kang), cinematografia naţională de gen a rămas apoi mult timp săracă în realizări notabile (de amintit totuşi, ca excepţii, segmentul In A Brave New World al lui Pil-Sung Yim din antologia video Doomsday Book, şi cel regizat de tinerii fraţi Kim Gok şi Kim Sun, Ambulance on the Death Zone, din omnibusul Horror Stories, ambele din 2012). Balanţa se echilibrează niţel prin acest excepţional Train to Busan a.k.a. Busanhaeng, prezentat la festivalul de la Cannes, dublu premiat la Fantasia Film Festival (Cheval Noir pentru “Best Film” şi Audience Award pentru “Best Asian Feature”) şi al cărui încasări globale au depăşit 100 de milioane de dolari (raportate la un buget de producţie de zece ori mai mic).
Plot-ul e simplu, probabil, într-o anume măsură, inspirat de epidemia MERS (Middle East respiratory syndrome) din 2015: consecinţele declanşării la nivel naţional a pandemiei zombie (sugerată eficace din start de zombificarea căprioarei accidentate mortal pe autostrada pustie din zona intrată în carantină), ce afectează întreaga infrastructură, sunt analizate din perspectiva comportamentului pasagerilor unui KTX (Korea Train eXpress), tren de mare viteză care, traversând peninsula, leagă capitala ţării de Busan, al doilea oraş ca mărime din Coreea de Sud după Seul, durata călătoriei fiind de aproximativ 150 de minute (distanţa e de 450 de kilometri). Fiind cel de-al doilea film remarcabil realizat de sud-coreeni în secolul 21 într-un tren, după formidabilul Snowpiercer din 2013 al lui Joon-ho Bong, a fost catalogat la repezeală în mod absolut imbecil de către unii drept un “Snowpiercer cu zombie”…
Nimic mai fals, întrucât primul este o alegorie futuristă construită ca o distopie întunecată în jurul stratificării sociale şi a inegalităţii/inechităţii dintre diversele paliere comunitare, în timp ce Busanhaeng, deşi conservă conceptul de radiografiere prin reprezentanţi simbolici a mediului urban coreean – cei aflaţi la bordul acestei capcane a morţii în mişcare, indiferent că sunt călători sau aparţin personalului de deservire – şi a discriminării de natură economică (în film, vagabondul funcţionează ca o ‘conştiinţă socială’), se concentrează pe analiza psihologică şi comportamentală a individului în raport cu schimbările de mediu la care este expus, în acest caz o criză apărută complet surprinzător, de o agresivitate formidabilă. Protagoniştii se confruntă cu cei mai violenţi, agili şi feroce zombie de la World War Z încoace, sursă (filmul cu Brad Pitt a avut premiera în 2013) de la care cineastul coreean împrumută inspirat spiritul gregar al furnicilor animate de instinctele de grupare şi reacţie instinctivă comună, şi pentru care sunt completamente nepregătiţi, atât raţional cât şi emoţional.
Video: Trailer Train to Busan
În paralel cu violenţa şi rapiditatea cu care se precipită lucrurile în spaţiul ajuns claustrofob (cu o dinamică mitraliată ce aminteşte deopotrivă de succesiunea de casete ale unei benzi desenate, de 28 Days Later din 2002 al lui Danny Boyle şi de Unstoppable-ul din 2010 al regretatului Tony Scott… mai ales scenele din depou şi locomotiva în flăcări), escaladarea crizei exterioare este construită treptat de Sang-ho Yeon prin intermediul imaginilor din gările prin care trece trenul în drumul său nesigur spre o destinaţie ce pare din ce în ce mai mult utopică: gări incendiate (Seul), gări cu peroane înţesate de oameni panicaţi (Cheonan), gări completamente pustii (Osong), gări populate de zombies (Daejeon), gări-adăpost inaccesibile (Busan).
Autorul coreean, expert în animaţie, aflat la debutul său într-un lungmetraj de acţiune cu actori, grefează formidabil de bine drama (utilizată ca şi combustibil emoţional) pe un fir narativ care, la prima vedere, nu are nimic serios, original sau inedit de oferit (zombies on a train, WTF?), fiind preocupat de a diseca în mod necruţător două aspecte ce nu pot fi percepute niciodată doar în alb şi negru: ‘necesitatea’ versus ‘incapacitatea’ în ceea ce priveşte leadership-ul în criză (practic, nu avem personaje principale ce ar putea fi etichetate ca eroi sau lideri, polii de putere sau autoritatea slalomând în comunitatea încropită conjunctural şi – pentru a fi sinceri – arhetipal, exclusiv în funcţie de involuţia contextului), precum şi ‘spiritul de sacrificiu’ versus ‘instinctul de conservare’ la nivel de individ (“At a time like this, only watch out for yourself.”), inclusiv cu implicaţii deseori cu final tragic de ordin moral şi etic (piesele sunt aşezate în spaţiu/timp cu minuţiozitatea unui jucător înveterat de şah: surorile în vârstă, şmecheraşul cu soţia gravidă, birocratul corporatist şi conductorul de tren, cuplul de adolescenţi îndrăgostiţi din echipa de baseball, divorţatul workaholic şi fetiţa sa neglijată, ş.a.m.d.). Fă bine celor din jur şi fii gata să plăteşti pentru asta.
Odată cu protagoniştii, prin intermediul contactului direct sau al frânturilor de ştiri TV (în parte diversioniste, cu referiri la revolte de stradă şi nu la epidemie) şi on-line, spectatorul începe să afle mai multe despre zombies (nu şi cauza apariţiei lor, doar sugerată prin intermediul unei convorbiri telefonice), de la tânăra cu mişcări dezarticulate şi pielea brăzdată de vinişoare violacee ce declanşează instantaneu carnagiul reuşind să se strecoare într-un vagon chiar înainte de semnalul de plecare, şi până la constatarea că, în ciuda hiperagilităţii şi a capacităţii de a transforma în doar câteva secunde victimele în “colegi” înfometaţi, nu raţionează (nu pot deschide uşile dintre vagoane) şi atacă pentru că văd şi/sau aud (astfel apare soluţia ziarelor lipite pe geamuri sau a spumei carbonice din stingătoare care să le opacizeze) şi, ne-tradiţional pentru zombie, nu se ghidează după miros.
Coreeanul, autor şi al scenariului, mai introduce în ecuaţie un aspect interesant: zombie sunt dezorientaţi în întuneric, suferă de o variaţiune stranie de nictofobie care este de la un moment dat valorificată de supravieţuitori – datorită traversării munţilor prin numeroase tunele – pentru a circula între vagoane, chiar dacă acestea sunt populate de morţi-vii. Totul de desfăşoară însă cu o asemenea viteză încât îţi pui legitim problema încă după primele minute cu ce vor fi umplute cele două ore ale filmului. Cu toate astea, de la cap la coadă, Train to Busan se comportă ca o infuzie cinematică de adrenalină şi de energie excesivă, foarte violent, dar fără abuzuri inutile de Gore. Sunt perfect de acord cu ce scria Brian Tellerico în cronica sa, postată în iulie 2016, pe rogerebert.com: “In many ways, it’s what World War Z should have been – a nightmarish vision of the end of the world, and a provocation to ask ourselves what it is that really makes us human in the first place.”.
Trecem la subiectul conex, lungmetrajul de animaţie “Seoul Station”, care, deşi a fost realizat înainte de Train to Busan, a avut premiera după acesta (datorită temerii producătorilor că va fi un dezastru major de box-office, în ciuda unei recepţii pozitive prealabile în festivalurile europene), dar tot în vara lui 2016. Acesta este probabil motivul pentru care mulţi analişti s-au grăbit să îl eticheteze în mod eronat drept un prequel (zombie, trenuri, gări, etc.). Seoul Station poate fi considerat cel mult un prolog dar, din punctul meu de vedere, rămâne o completare a radiografiei sociale coreene gândită ca atare din start de către Sang-ho Yeon (cineast de animaţie deja cu o reputaţie solidă, nominalizat sau câştigător la Cannes, Sitges, Fantasporto, Annecy şi Edinburgh, datorită lui The King of Pigs – 2011 şi The Fake – 2013), având ca pretext pandemia zombie.
Ca şi Busanhaeng, se desfăşoară într-un interval de timp scurt (în acest caz, o noapte), nu oferă explicaţii asupra cauzelor infecţiei, este fundamentat/centrat pe o relaţie paternă, are vagabondul ca pivot-reper social (cel fără adăpost care moare datorită refuzului general – de la hipsterul tare în teorie şi lucrătorii sociali, la angajaţii gării şi agenţi de poliţie – de a-i oferi vreun sprijin… tocmai datorită condiţiei sale sociale demne de dispreţ), atacă esenţa erodată a spiritului comunitar (nu trebuie uitat că în Asia, în timpul epidemiei SARS, singaporezii infectaţi au refuzat să intre în carantină, iar când a apărut pericolul febrei Zika la nivel regional, bişniţarii au devalizat farmaciile şi au vândut medicamentele la suprapreţ) precum şi atitudinea blamabilă a reprezentanţilor diverselor forme de putere publică (politică, mediatică, militară, poliţienească, economică, etc.), dar o face, din punct de vedere a comentariului social, într-un mod mult mai brutal, deprimant şi disconfortabil pentru spectatorul de multiplex, mai ales ţinând cont de mediul mai prietenos şi mai puţin visceral pe care îl reprezintă, teoretic, animaţia ca instrument de ilustrare (deficienţele acesteia, datorate probabil restricţiilor bugetare, sunt absolut tolerabile dată fiind consistenţa scenariului).
Dacă Train to Busan avea ca în general protagonişti oameni din middle-class, Seoul Station se îndreaptă spre subteranele sociale prin intermediul celor trei personaje principale care şi-au pierdut pe parcurs idealurile şi visele (tatăl în căutarea fetei fugite de acasă, tânăra ajunsă prostituată, proaspăt evadată din semisclavia din bordel, şi prietenul acesteia, un pierde-vară ce are în cap să îşi câştige existenţa devenind proxenetul ei pe Internet) iar homeless-ul netratat şi transformat în zombie (“patient zero”) devine vectorul declanşator al Apocalipsei urbane, începând cu adăpostul pentru oropsiţi din gara din Seul. Într-o atmosferă ce aminteşte de The Host (2006) al lui Joon-ho Bong, trioul, împreună cu alti supravieţuitori, este prins între turmele de morţi-vii agresivi şi baricadele armatei care, considerându-i o simplă masă de civili revoltaţi împotriva maşinăriei de stat, îi numesc pe atacatori… insurgenţi! “In the end, the film gives a painful lesson that the most dreadful are not those zombies out there but people.” (extras din declaraţia respectatului actor Seung-ryong Ryu – cel care asigură vocea tatălui – într-o conferinţă de presă).
Video: Trailer Seoul Station
Un film de animaţie inedit şi pesimist (dar nu nihilist) despre condiţia umană, despre non-eroi, despre oameni simpli, disperaţi să supravieţuiască într-un Seul populat de semeni care refuză să le întindă vreo mână de ajutor. Oraşul este boala, zombie reprezintă doar un simptom! Neapărat de văzut împreună cu tandemul Train to Busan.
