Norocul meu că ploua în dimineața asta și părea o zi normală. Nici țipenie pe stradă, nici un zgomot în blocul în care locuiam, variantă de timp încapsulat în memorie ca “vreme rea” nu ca parte din “vremuri rele” și asta doar pentru că starea vremii chiar o permitea.
Era duminică. Nimic leneș în ea. Doar o altă duminică în pandemie. Nu mai știu a câta. Pentru că zilele semnănau aproape invariabil de mult iar denumirile lor fuseseră retrogradate de la stadiul de etichetă la cel de aceeași zi cu extensie ușoară: azi fac cumpărături sau nu fac, azi spăl rufe sau nu spăl rufe, azi mă uit la un film sau mă uit la două. Nu mai existau nici “Manic Monday” nici “Lazy Sunday”. Iar la fel zilele se întrepătrundeau cu nopțile mai puțin perceptibil decât înainte de mijlocul lui martie și la fel nopțile cu zilele. Pentru că în ziua următoare, cea care înainte se numea luni, săream toți peste peronul aglomerat al stațiilor, ambuietajul din trafic, nervii din intersecții, reîntoarcîndu-ne seara la eșuarea directă pe canapea, care nu avea cum să dea greș. Săream și peste asta, deoarece mulți stăteam pe canapea și ziua și noaptea.
Azi urma să fac ordine la mirodenii, din două motive foarte clare, unul mai insolit decât altul. Primul: făcusem deja ordine la orice altceva: cărți, caiete, poze, îmbrăcăminte, încălțăminte, grupuri online și offline, relații… Al doilea: mirodeniile ajutau olfactiv la a călători în timp în țări îndepărtate, cărora acum le deveniseră absolut real cartografiate distanțele de locul unde mă aflam eu, oraș de munte cu vino-ncoa turistic dat de munții din jur și de biserica gotică din centru.
Apoi urma să văd două filme. Două, da? La plebiscitul organizat cu mine însămi câștigasem detașat. Pentru că făceam un fel de antologie a filmelor lui Lars von Trier și scrijeleam niște gânduri într-o agendă în timp ce urmăream critic filmele. Nu erau șocante imaginile, așa cum scria toată lumea. Șocant era să descopăr de câte fapte abominabile erau în stare oamenii și de cât de multe motive își găseau pentru a justifica asta. Cred că asta înțelegea oricine îi urmărea filmele, dar nu recunoștea oricine asta.
Un prânz trebuia să fie foarte echilibrat, deși ce mai era echilibrat? Tot vedeam glume despre cum ne vom deplasa prin rostogolire după carantină, pentru că nu am putut pune frână în fața frigiderului sau raftului cu bunătăți, dar psihicul era destul de greu supus numeroaselor penitențe date de incertitudine asupra viitorului astel încât să mai răspundă pozitiv dietelor. Părea că mâncarea de confort e un refugiu, chiar dacă uneori cântarul striga “nu cântărim grupuri!” nu mă opream la un pumn de chipsuri cu sare. Recunosc că vederea îmi juca feste uneori și de fapt poate cântarul meu mă aplauda pentru că am reușit să descopăr plăcerea în a roade feliuțe de ridichi și fire de ceapă verde după ce au fost îngreunate cu doar un strat subțire de humus.
Asta era mega-planificarea zilei care nu necesita niciun sheet de Excel și niciun plan măreț. Aveam desigur intermezzo-uri de muzică și linii pe Whatsapp sau like-uri pe Facebook, care îmi făceau telefonul să freamăte un pic, uneori imperceptibil, ceea ce mă bucura când îl controlam la câteva ore, pentru că îl țineam pe silențios și departe de mine. “Uite un mesaj!…” iar atunci deveneam un pic melancolică deoarece realizam cât îmi lipsesc ceilalți. Toți. Oamenii. Mi se topea armura de stoicism și nonșalanță, la fel cea de nepăsare și aroganță, în tratarea cu seriozitate a sistemului perceput de mulți ca semi-deschis cvasi-sinonim unui regim de penitenciar personal și pe alocuri elitist – depinzînd de numărul de camere pe care îl avea locuința și de cât de numeroasă era familia cu care era împărțită – în care trăiam acum alături de aproape toată planeta.
Eu nu am calendar pe niciun perete, am doar calendar în telefon, la care m-am uitat cu același interes cu care s-ar fi uitat și mâța mea la unul atârnat pe perete, din momentul instaurării stării de urgență. Adică nul. Lucru care s-a schimbat cu siguranță din momentul în care s-a anunțat ridicarea restricțiilor și am devenit din ce în ce mai nerăbdătoare să pot ajunge în Centrul Vechi al orașului de care mi-e foarte dor. Sâmbătă pe la prânz, sau cel puțin ăsta-i planul. Cât timp am (de)scris bucata asta de izolare, m-a însoțit o arie din opera “Rinaldo” de Handel care se numește “Lascia ch’io pianga” și care apare pe coloana sonoră a filmului “Antichrist” de Lars von Trier. Am găsit-o sublimă și în acord perfect cu vremea de afară și cu se întâmpla probabil în sufletul multor izolați.
Mihaela Scânteie
