Bruce Katz – Profu’ de Blues
În noaptea de 3 spre 4 mai, de la 00:00 (ora României), The Blues Foundation anunţă live din Memphis via FB şi YouTube câştigătorii ediţiei din 2020 ale prestigioaselor Blues Music Awards.
Bruce Katz, excepţionalul pianist pe care fanii Blues-ului de la noi au avut de câteva ori şansa să îl asculte pe viu în festivalurile de la Sighişoara, Focşani şi, mai recent, Braşov, este nominalizat la două categorii, cel mai bun clăpar al anului (“Pinetop Perkins Piano Player of the Year”) şi cel mai bun album acustic, Solo Ride, nominalizări ce se adaugă la cele 6 primite deja din 2008 încoace (a şi câştigat anul trecut la categoria “Cel mai bun album de blues acustic” cu Journeys to the Heart of the Blues, înregistrat cu Joe Louis Walker şi Giles Robson).
Mai puţini sunt însă cei care ştiu că reputatul muzician a fost timp de 14 ani profesor asociat la prestigiosul Berklee College of Music unde, în afara de secretele interpretării la orga Hammond, a predat studenţilor până în 2010… istoria Blues-ului.
Bruce Katz este realmente un exeget al originilor şi evoluţiei muzicii americane, un pasionat pentru care masterclass-urile cu doar câţiva discipoli au o importanţă egală cu cea a unui concert susţinut în fata a sute sau mii de oameni. Şi pentru cei din faţa lui este la fel de instructiv să îl asculte vorbind despre Blues pe cât este de entertaining să îl asculte cântând Blues.
Pe scurt, Bruce Katz este, din toate punctele de vedere… Profu’ de Blues!
Dintr-un învăţăcel care studia pianul clasic ai devenit un propovăduitor al Blues-ului. Când şi cum s-a produs declicul?
Ei bine, a fost oarecum un accident pentru că părinţii mei nu ascultau Jazz sau Blues, însă prin colecţia lor se rătăcise un disc al lui Bessie Smith pe care l-am descoperit din întâmplare cand aveam vreo 10 ani. L-am pus pe platan şi brusc mi-a deschis înaintea mea o lume cu totul nouă.
Am continuat să iau lecţii de muzică clasică însă, pe de cealaltă parte, am început să studiez pe cont propriu această muzică până atunci necunoscută mie, Jazz, Boogie Woogie, Blues, Swing… nu i-am spus niciodată nimic profesorului meu de muzică clasică despre asta căci îţi dai seama ce-ar fi zis.
Dar eu continui să ţin la Mozart sau Beethoven la fel de mult cum iubesc muzica Sudului, deci le păstrez şi acum pe amandouă în mine.
De asta, după 20 de ani de cântat, m-am întors la şcoală. Şi am predat la Berklee College of Music istoria şi teoria Blues-ului. Teoria este foarte bună pentru că te învaţă că muzica, indiferent de ce fel este ea, trebuie simţită şi nu se rezumă doar la acordurile pe care le cânţi.
Căci de asta eu ador să cânt Jazz şi Blues, că e ceva emoţional şi nu intelectual, chiar dacă poate deveni şi asta… ea comunică cu publicul.
Când oamenii mă întreabă ce cânt iar eu le răspund că Blues ei cred că mă refer la un singur gen muzical însă pentru mine el reprezintă toată muzica, în ansamblul ei, care poate comunica acest ‘emotional feeling’.
E Blues-ul atât de expresiv tocmai prin simplitate?
Exact. 12 note şi ai Blues, pentru că el vine din cultura Africii unde are rădăcini în muzica vocală.
Sigur, mai e şi componenta de percuţie dar este o muzică vocală în care e important ce cânţi “între” acele note.
Nu este o muzică europeană şi de aceea când primul afroamerican a început să cânte Blues la un instrument european, chitara, a trebuit să folosească un slide pentru a-l obţine. Unii au început să folosească ceva mai târziu pianul iar Blues-ul n-a mai sunat ca cel făcut cu slide-ul chitarei.
O muzică care venea din Africa ce a dobândit greutate prin instrumentele europene a fost creată de cei mai mai izolaţi şi lipsiţi de drepturi oameni de pe planetă.
Muzica ce a cucerit întreaga lume în ultimii 130-140 de ani vine de la acei oameni sărmani care trăiau pe o bucăţică de pământ din Statele Unite. Uluitor!
Dacă vei vizita vreodată regiunea săracă a Mississippi-ului de unde Blues-ul provine într-o mare măsură şi-ai să vezi cât e de dezolantă, de sufocantă şi de înfricoşătoare, ai să-ţi dai seama ce vreau să spun.
De ce a avut nevoie Blues-ul tradiţional interpretat de afroamericani de imboldul dat de muzicienii albi de peste Ocean pentru a redeveni un gen cu priză la public?
Păi a avut şi n-a avut. Într-adevăr, ceea ce s-a întâmplat în anii ’60 a fost că muzicienii albi l-au popularizat, însă nu trebuie să uităm că în acei ani mai trăiau şi mulţi dintre cei care i-au dat viaţă, aşa că oamenii au deschis ochii şi i-au descoperit pe Skip James, pe Son House şi pe Professor Longhair… plus că Roosevelt Sykes şi Memphis Slim încă trăiau şi au putut fi ascultaţi inclusiv de publicul european.
Deci a fost o redescoperire a unor muzicieni care erau autentici ‘originators’ şi renaşterea a plecat de la aceştia. Lucrurile au fost totuşi destul de complicate datorită faptului că tinerele generaţii de afroamericani nu doreau să asculte Blues. Credeau că e o muzică a sclavilor.
‘Vrem muzică Soul, vrem Stax, vrem modern, vrem Funk, vrem James Brown…’
Pur şi simplu nu voiau să asculte Blues, care este atât de frumos, dar ei îl asociau cu vremurile de odinioară, din Mississippi.
Ai amintit de câţiva muzicieni legendari. Să ne întoarcem pe fugă în timp la originile Blues-ului cântat la pian.
Da, Memphis Slim şi Roosevelt Sykes s-au numărat printre primii pianişti de pe urma cărora ne-au rămas înregistrări dar mai sunt atâţia alţii, precum Cow Cow Davenport ori Albert Ammons, care cântau asemănător cu primii chitarişti de Blues, doar că foloseau pianul.
Vechiul stil al Piano Blues-ului e cunoscut acum ca Barrelhouse Blues fiindcă primii interpreţi n-au cântat în cluburi sau în săli de concert. Muzica avea un rol… funcţional.
Chitariştii îşi luau instrumentul, se urcau într-un tren şi în primul oraş se aşezau în faţa unui magazin şi cântau ca să câştige ceva bani, însă pianiştii nu puteau face asta.
Nu erau alte instrumente cu clape pe atunci, ci numai piane, iar ei trebuiau să meargă dintr-o tabără de muncă într-alta, de la o mină într-o colonie forestieră, căci acolo exista de obicei câte o clădire ridicată pentru a adăposti sâmbătă seara petreceri.
Acolo, în acele ‘barrelhouse’, erau chemaţi ca să facă spectacol şi să cânte de unii singuri.
Asta m-a inspirat şi pe mine când am compus piesele de pe noul meu album, Solo Ride.
Se simte însă acum tendinţa de a absorbi Blues-ul într-un gen greu de definit, muzica Americana…
Cred că oameni diferiţi văd lucrurile în feluri diferite. Eu personal o consider o mixtură hibridă de Country, Blues şi Rock’n’ Roll. Ştii că e Americana când o auzi şi de cele mai multe ori te laşi dus de puritatea muzicii care răzbate la suprafaţă, indiferent că are influenţe de Blues, Bluegrass, New Orleans Rhythm’n’Blues sau Country.
Americana e o abordare mai modernă ce dă voie să poată fi simţite genurile mai vechi.
Cred că, până la urmă, e doar un ambalaj iar tu trebuie să te duci spre miezul muzicii, spre rădăcinile ei, pe care le poţi găsi numai în interiorul său.
IOAN BIG | Dialoguri fără note | Interviuri
credit photo header : americanbluesscene
