„Contaminare” de Mihai Radu (Editura Polirom)
L-am cunoscut pe Mihai Radu în decembrie 2013, când a lansat, alături de Simona Tache, volumul „Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut“, cuprinzând textele pe care le-au publicat la comun într-o îndrăgită rubrică din „Cațavencii“, săptămânalele lor „Bătăi în dialog“. Ulterior, ne-am tot intersectat profesional, ceea ce e bine, dar i-am și citit cărțile lansate pe cont propriu, volume care dezvăluie un condei ferm și un stil care-l individualizează în literatura româmă comtemporană, ceea ce e și mai bine. După succesul intitulat „Extraconjugal”, Mihai ne propune acum „Contaminare”, o carte al naibii de fain scrisă – și nu afirm asta pentru că suntem amândoi ziariști. Sau pentru că fragmentul cu care vreau să vă ispitesc se petrece într-o redacție: „Într-o zi de miercuri, după trei săptămâni de suferință, Raluca a apărut în redacție într-un costum negru, pantalon și sacou, rănită pe dinăuntru, dar slabă, cu pielea întinsă pe față și zâmbitoare pe dinafară. A chemat-o pe Anastasia la ea în birou, i-a mulțumit pentru sprijin și i-a mărit salariul. Raluca avea grijă ca tot ce ținea de relația lor să fie împachetat în bancnote – fie că era vorba de o primă, de creșterea salariului, de vacanțe exotice. Fusese în Bahamas de două ori, spre exemplu, și o dată în Zanzibar, unde două rusoaice cu care s-a împrietenit își angajaseră doi negri care să culeagă de pe plajă bete noaptea și să le satisfacă de dimineață, și unde soarele, la apus, începea brusc să strălucească mai tare, de o culoare tristă, vineție.”
„Încăperi ferecate” de Care Santos (Humanitas Fiction)
Recitesc „Încăperi ferecate”, primul roman al lui Care Santos tradus la noi. Am cunoscut-o pe scriitoarea catalană, e o persoană luminoasă, modestă, minunată. Mă voi opri la trei mostre de umor savuros descoperite în paginile cărții. Prima se referă la graiul matern al scriitoarei: „acea dulce și bogată limbă catalană care e la fel de bună pentru a proclama republici ca și pentru a vinde pepeni”. A doua are de-a face cu marele compozitor Richard Wagner. E atribuită industriașului valencian Emilio De La Cuadra, acesta recitând următoarele versuri: „La Wagner, vrednic teuton/ Plictiseala cântă-n orice ton”. Din „Precizările și mulțumirile” autoarei de la sfârșitul volumului, ne vom lămuri că satira îi aparține în realitate lui Cesar Gonzalez Ruano, citat în memoriile prietenului său Ignacio Agusti. În fine, cea mai suculentă expresie a hazului nebun pe care și-l îngăduie scriitoarea în joaca sa de-a personajele adevărate ori închipuite se găsește în acest pasaj: „Samà (…) a cumpărat toate aceste terenuri ce păreau la capătul lumii și apoi le-a vândut lui Eüsebi Güell la un preț exorbitant, pentru ca protejatul său, acel Gaudí care nu știa să traseze o linie dreaptă, să le utilizeze pentru ororile sale arhitecturale”. E un fragment care ilustrează, cred, arta scriitoarei de-a concepe un adevăr fictiv. Salvador Samà, aflăm din „Dramatis personae”, ghidul personajelor de la finele cărții, a existat în realitate: a fost primar în două rânduri al Barcelonei și i-a vândut lui Güell, în 1899, terenurile pe care se întinde azi celebrul parc proiectat de Gaudí. Descrierea stilului acestuia rămâne însă un mister – să o fi găsit scriitoarea în presa conservatoare a vremii sau e o plăsmuire menită să aducă savoare unei pagini splendide? Care Santos tocmai a împlinit 50 de ani, o puteți vedea pe Facebook în timp ce citește, o găsiți după hashtagurile #PíldorasPoéticas, #LiteraturaAlRescate, #KeepReadingEnCasa.
„O sută de personalități maghiare reprezentative din România” (Editura Fundației pentru Școală, Cluj-Napoca)
O carte rară și specială, care mi-a apărut în bibliotecă datorită originii mele corcite (sunt pe jumătate maghiar, din partea mamei). Vă recomand cu căldură acest volum și vă momesc cu scurte prezentări, în ordinea în care apar în lucrare, a unsprezece personalități din cei o sută de oameni reprezentativi din România, atâta doar că erau unguri. Dincolo de niște biografii și niște realizări ieșite din comun, veți descoperi tot atâtea punți ale conviețuirii româno-maghiare.
Sebestyén József (1878-1964). Heraldist, pictor, istoric, restaurator. A primit Ordinul „Coroana României”, după ce a proiectat și definitivat, în 1921, stema României, la cererea Regelui Ferdinand. A conceput matrițele pentru monedele de 1, 2 și 5 lei.
Somodi István (1885-1963). Atlet. A obținut medalia de argint la Olimpiada de la Londra – 1908, la săritură în înălțime. Ca membru al Clubului Universitar Atletic din Cluj, în același an a stabilit și un record național, cu o săritură de 186 cm.
Fekete József (1903-1979). Influent sculptor în piatră, lemn, bronz etc. E autorul Monumentului Eroilor Aerului din București. Îi mai puteți admira lucrările la Alba Iulia (Obeliscul lui Horea, Cloșca și Crișan) și în Herăstrău (bust Mark Twain).
Csipler Sándor (1909-1999). Multiplu campion național și părintele școlii de scrimă sătmărene. Ca antrenor al echipei naționale, și-a condus elevele la succese olimpice (Szábo Olga, bronz la floretă, Melbourne 1956), Maria Vicol (bronz la floretă, Roma 1960) etc.
Tompa Miklós (1910-1996). Regizor, fondator și director de teatru. Fiu al poetului Tompa Miklós, a fondat teatrul din Târgu-Mureș, a cărui secție maghiară îi poartă numele din 1997. A făcut regia spectacolului din 1973, prin care a fost inaugurată noua clădire a teatrului târgumureșean. Pentru cititorii mai tineri, a fost tatăl lui Tompa Gabór, directorul Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
Bodola Gyula (1912-1992). Fotbalist excepțional. A jucat 48 de partide pentru naționala de fotbal a României, pentru care marcat 31 de goluri, record care avea să reziste decenii bune, până când a fost doborât de Gică Hagi și, ulterior, de Adrian Mutu. A jucat și în naționala Ungariei – 13 meciuri, patru goluri.
Kovács István (1920-1995). Cel mai reputat antrenor de fotbal pe care l-a dat România. Fotbalist talentat, dar nu ca fratele său Miklós (acesta a jucat pentru naționala României la trei campionate mondiale, 1930-34-38), cel cunoscut îndeobște ca Ștefan Covaci sau Piști Covaci a cucerit ca antrenor, cu Steaua, campionatul și, de două ori, Cupa României. Apoi, cu Ajax Amsterdam, a luat de două ori Cupa Campionilor Europeni, dar și Cupa Olandei, Supercupa Europei, Cupa Intercontinentală. Ulterior, a antrenat naționala de fotbal a Franței.
Ferenczi István (1921-2000). Istoric, membru fondator al Societății Muzeului Ardelean. A participat la săpăturile efectuate la Sarmizegetusa Regia și a contribuit la o definire precisă a întinderii provinciei Dacia.
Fodor Sándor (1927-2012). Scriitor și traducător. Mi-a fermecat copilăria cu personajul Csipike (Cipi), piticul din basmele a căror notorietate a depășit granițele României, deși autorul era suficient de modest pentru a spune că un merit esențial l-au avut desenele realizate de ilustratoarea Rusz Lívia.
Oláh Tibor (1928-2002). Compozitor și muzicolog. A realizat muzica pentru numeroase filme românești și a publicat valoroase lucrări teoretice, făcând mai cu seamă analiza operelor realizate de compozitorii săi preferați, George Enescu și Bartók Béla.
Balázs Jolán (1936-2016). Atletă, multiplă campioană olimpică la săritura în înălțime. A doborât recorduri mondiale, practic, a câștigat toate concursurile din carieră. A condus Federația Română de Atletism. Avea să declare: „Îmi pare rău că nu am câștigat medaliile olimpice pentru Ungaria. Dar fiecare se reprezintă cel mai bine pe sine, doar după aceea își reprezintă națiunea. Mie nu mi s-a oferit ocazia să îmbrac culorile maghiare și să ofer bucurie celor care vorbesc limba mea maternă”.
Material semnat de Horia Ghibuțiu
