Eu nu sunt neapărat BRAȘOVEAN, relația mea cu orașul fiind mai degrabă una de adopție reciprocă, lăsând în urmă vacarmul unui urbanism haotic, am sosit în Brașov în căutarea unui cuib de crescut familia. Dar nu sunt neapărat nici “altceva”, căci ceea ce am lăsat în urmă, în 1990, când am părăsit țara, avea să fie schimbat fundamental, astăzi fiind cu totul de nenerecunoscut.
Dar acesta este un alt subiect, mai degrabă aș vorbi despre fotografia de stradă, însă în contextul actual chiar și aceasta este profund schimbată, căci strazile sunt acum pustii.
Pe ele mai circulă înca doar sufletele ale căror datorie îi menține pe poziție sau sufletele pe care de cele mai multe ori alegem să nu le vedem, cei marginalizați și pierduți în vâltoarea străzii dar care acum sunt dintr-o dată cernuți în aparență. Avem nevoie unii de alții iar urbanismul acestor vremuri este puternic amenințat. Perioada aceasta ne învață să dezvoltam altfel de conexiuni, altfel de comunități, poate mai profunde, poate mai oneste, poate mai apropriate.
Orașul nu se schimbă, nu subit, urbanul nu își modifică brusc vectorul de dezvoltare însă poate că acum învățăm să ne schimbăm noi. Să ne privim, mai întâi pe noi înșine, cu alți ochi. Introspecția ne aduce aproape de rădăcina proprie, de natura noastră profundă și deschide calea către o potențială versiune mai bună a noastră.
Pandemia este anti-urbană, intră în conflict direct cu natura noastră socială și ne poziționează la antipozi. Dar merge mai departe chiar împotriva felului în care am construit și dezvoltat urbanul, premisa agorei și a spațiului de întâlnire, gândite toate pentru a fi ocupate colectiv. Mai toate sistemele construite de noi, înaintea panedmiei, agregau chemarea mulțimii, angrenau mirajul populației pentru a o atrage tot mai mult… care astăzi nu mai este posibil. Istoria ne-a învățat prin multitudinile sale situații să ne adaptăm, contribuind la evoluția urbanului, însă oportunitatea curentă crează o noua paradigma exprimată prin termenul de “distanță socială”. Dar oare, în afară de distanța fizică, mai putem vorbi astăzi de distanță socială?
Tehnologia ne arată că nu, orașul reflectă doar distanța fizică căci dincolo de ziduri fotografia nu poate penetra decât invitată și oricum respectaând regulile curente.
Comunitățile fizice, agregatoare de mulțimi, deveniseră tot mai mult zone liminale, un spațiu în care regulile puteau fi inversate, anulate sau ignorate… pentru ca mai apoi să fie rearticulate.
Dacă până acum, urbanul reprezenta un pol de atracție, pentru dezvoltare, artă, tehnologie etc, astăzi vorbim din ce în ce mai mult de reducerea densitatii umane, abordând astfel esența orașului din altă perspectivă, aceea a izolării, a separării și al distanței fizice dintre noi. Lecția pe care aparent o învățăm cu toții acum, este tocmai aceea a aparențelor, de unde și șansa oferită de introspecție și readresarea propriilor valori. Orașul este pustiu și gol, în aparență, însă dincolo de ziduri pulsează și se întreabă tot mai mult către ce se îndreaptă. Căci orașul nu se schimbă, nu subit, dar poate ne schimbăm noi.
Gabriel Bălănescu, antropolog, fotograf
