Să nu ucizi. Să nu furi. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău. Să nu golești rafturile magazinelor pentru a-ți asigura câteva zile, săptămâni în plus de bunăstare. Să nu jubilezi că ai cămara și burta pline în vreme ce semenii tăi suferă de foame și de alte neajunsuri. Să nu crezi că poți păcăli soarta, planeta, universul. Cu trei rafturi de făină și 666 de conserve în plus. Să nu te umfli-n tine că ești tânăr și crăpi de sănătate și că virusul ăsta mediatizat precum un star te va ocoli, că ai auzit la știri că îi ucide doar pe cei vârstnici. Poate că așa e. Doar că printre cei vârstnici sunt mama ta, tatăl tău, bunicii tăi. Ei sunt vulnerabili, în timp ce tu îmi vorbești despre selecția naturală. Să nu necinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău. Care zile? Care țară? Să nu crezi că un stat care nu a făcut față unui incendiu în care au murit zeci de tineri frumoși așa ca tine, ba mai mult, i-a ținut în spitalele lui, ca să-i omoare cu zile, să nu crezi că un astfel de stat va face față unei pandemii. Respiră, nu ai nici o șansă. Deci zâmbește. Și să nu crezi că alte țări fi-vor mai breze. Să nu pofteşti casa aproapelui tău; nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău. De fapt, cum ar fi să nu mai poftești nimic. Că prea ai poftit. Și prea te-ai îmbuibat. Și prea ai luat de bun capuccino-ul ăla cremos cu vanilie și scorțișoară, servit într-o cană de plastic de unică folosință asigurată cu un carton plasticat pentru a nu produce disconfort termic degețelelor tale catifelate. E vremea flagelului acum. Flagelul e mănunchiul acela de nuiele menit a te biciui. Din latinescul flagellum. Iar biciul vine de la răsărit. La fel ca hainele tale, și jucăriile de plastic ale copiilor tăi, și aparatul cu care te bărbierești, și laptopul sau telefonul de pe care tocmai ai citit aceste rânduri stranii.
