În discuțiile care se poartă la noi despre trafic, de către politicieni, constructori de drumuri sau simpli cetățeni, inevitabil apare nevoia stringentă de a fluidiza traficul. Și surprinzător, în țara în care ai impresia că mai mult se vorbește, prea puțin se face, majoritatea orașelor, inclusiv Sibiul, chiar au jucat aproape exclusiv pe cartea fluidizării traficului. Sensurile giratorii au luat locul semafoarelor, s-au adăugat benzi suplimentare în dauna trotuarelor și a spațiilor verzi, s-au instituit sensuri unice Măsuri care chiar funcționează, o vreme, până oamenii, impulsionați de cât de bine se circulă, aleg tot mai des mașina, ba chiar mai cumpără una pentru familie, că fraierii de nemți dau acuma dieselurile pe mai nimic. Și tot fluidizăm, tot facem mai mult loc pentru mașini, până ajung să treacă chiar pe sub geamurile noastre. Cireșica va afla, din păcate, în curând cum e.
Până la urmă, dacă judecăm că o stradă își îndeplinește scopul în funcție de numărul de mașini pe care îl acomodează de-a lungul unei zile, atunci da, îngrămădim cât de multe mașini pe ea, cu orice preț și în orice moment. Și așa reușim să clădim mici autostrăzi urbane în loc de spații publice.
Din păcate, se pare că e nevoie să aibă loc niște tragedii în trafic, în unele locuri mai puține, în alte locuri mai multe, în funcție de impactul mediatic, ca să realizăm că facilitarea vitezei – inerentă fluidizării – în oraș nu este o idee bună.
Și olandezii, după ce au făcut greșeala prin anii ’70 de a-și mutila orașele pentru a face viața cât mai ușoară șoferilor, au constatat că pierderile, inclusiv în vieți omenești, asociate cu asta, sunt mult prea ridicate. De atunci, măsurile de calmare a traficului prin limitări de viteză, șicane, treceri de pietoni înălțate, combinate cu investiții serioase în transportul în comun, în piste de biciclete sigure au devenit norma.
Devenim și noi puțini mai calmi, Sibiu?
