În martie se lansează în cinematografe Little Joe şi Gretel & Hansel, filme menite să bage groaza în noi… altfel decât The Grudge sau Fantasy Island.
Nominalizat la Palme d’Or la Cannes, Micul Joe este un Horror Arthouse despre o floricică modificată genetic care influenţează comportamentul uman şi transformă bipezii într-un soi de zombies veşnic fericiţi.
Al doilea trimite prin titlu la vrăjitoarea canibală din basmul fraţilor Grimm şi doar trecerea în titlu al lui Gretel înaintea frăţiorului Hansel sugerează o schimbare de optică faţă de abordările uzuale.
Filmele, de factură radical diferită, împarte din start publicul în tabere opuse datorită unui subiect comun de polemică: în ce măsură grija obsesivă pentru formă – estetic, sunt ambele creaţii artistice ambiţioase – justifică desconsiderarea fondului, a redării expresive şi coerente a poveştilor propriuzise? Găsirea unui răspuns propriu la această întrebare reprezintă motivul principal pentru care trebuie să le vedem.
MICUL JOE (Little Joe)
Amintind de Little Shop of Horrors (Micul Joe pare înrudit cu Audrey) şi de Invasion of the Body Snatchers (modificările comportamentale induse de infecţia cu polen/spori), alegoria austriecei Jessica Hausner despre floarea concepută ca antidepresiv este incontestabil o reuşită vizuală şi sonoră (mai ales cadrele din seră), dar lasă loc dezbaterilor pe tema mesajelor neexplicitate şi a cultivării ambiguităţii. Schimbările la nivelul celor afectaţi sunt fine şi n-au în ele nimic entertaining sau înfricoşător iar singura justificare poate veni din tentativa de a transmite sentimentul de inexorabil, doar că acesta este înlocuit repede cu cel de… previzibil. “Frica poate afecta percepţia noastră asupra realităţii” se spune în film, numai că asta are mai mult legătură cu firescul relaţiei dintre o mamă şi fiul adolescent decât cu planta consumatoare de dragoste.
GRETEL & HANSEL
Încurajat probabil de succesul din 2013 al lui Hansel & Gretel: Witch Hunters (cu cei doi ajunşi adulţi după ce au copt-o de mici pe baba care voia să-i mănânce), prin simpla inversare a 2 prenume, Hollywood-ul transformă o poveste arhicunoscută pentru copii într-un coming-of-age feminist, cu o soră aici mai în vârstă (16 ani), care-şi asumă rolul de mamă surogat conştientă de puterea ei, şi îşi apără fratele într-un mod nu excesiv de Horror (după standardele actuale).
Ca şi Little Joe, Gretel & Hansel este foarte ‘cool & stylish’ din punct de vedere vizual, însă preocuparea excesivă a regizorului Oz Perkins pentru crearea unei atmosfere aparte, super-stranii, face ca el să fie extrem de lent şi de descriptiv, iar frustrarea poate apare (eventual) când imaginile minunate care vorbesc de la sine sunt însoţite de explicaţiile redundante ale vocii din off.
Material realizat de Ioan Big, publisher Zile și Nopți
