“The Great Pretender”, melodia clasică a celor de la The Platters, revizitată de Freddie Mercury în 1987, e ironică pe mai multe niveluri, dar mai ales e un cântec ce vorbește despre o imensă tristețe camuflată într-o piesă veselă pe care publicul, adesea orb la versuri, o preia ca pe-un imn al stării de bine și-o plimbă pe la ceaiuri dansante. Freddie a simțit probabil atunci, că personajul pe care și l-a creat pentru scenă nu e decât un alt avatar al pretenderilor ce populează întreaga planetă. Râdem la videoclipul melodiei cu jumătate de gură, realizând că fiecare suntem într-o măsură o drag queen cu sau fără aspirator.
În liceu ne umflăm mușchii la sală, bem alcool în exces și fumăm, ne umplem fețele de fard și ne pictăm buzele cu ruj, precum adulții pe care-i considerăm atotputernici și de neclintit. În studenție ne grăbim să ne angajăm, să avem bani și casă cu chirie, un loc numai al nostru unde să ne ștergem singuri praful și să ne ducem propriul gunoi sau, mai extravagant, chiar unu-doi copii, să-l ducă ei! Părinții zâmbesc ironic de sub mască, dar continuă să joace rolul, chiar dacă mulți mor încet pe dinauntru și plâng din când în când atunci când nimeni nu se uită.
Ajunși mari, ne prefacem că scriem la calculator când intră șefu-n birou, la jobul unde ne e frică să nu se prindă cineva că suntem niște șarlatani. Maturitatea aduce cu ea realizarea: la fel sunt toți ceilalți. Și o tardivă consolare. Apoi într-un soi de ironie ciclică, o parte din adulți încep la rândul lor să se prefacă studenți, adolescenți și mai apoi copii.
Succesul e al acelora ce se prind repede de scamatoria lumii ca o scenă: își intra-n rol de mici și nu se mai prefac niciodată (găsește rolul pe care-l iubești și nu va mai trebui să muncești o clipă pentru restul vieții). Și așa, pe scara socială, noi ne facem că muncim, politicienii că guvernează, influenceriii că influențează. Toată lumea se preface că-i pasă de planetă.
În zilele astea nu e nicio mirare că e greu să fii actor, concurența e criminală și total neloială.
