Curtoazie. Amabilitate. Gentilețe. Îndatorare. Bunăvoință. Politețe. Măgulire. Respect. Bună-cuviință. Protocol. Conduită. Etichetă. Formalitate. Îmi plac cuvintele, desigur. Aș putea, cu precizia omenește la-ndemână, să evoc un ultim moment în care am citit sau am auzit unul sau altul dintre vocabule.
Sunt, de altfel, oameni pe care-i asociez câtorva cuvinte, spumoase ori aspre, rostite cândva, omul-în altă viață, omul-creativitate profesională, omul-va fi așa cum vrei tu, omul-oul mai deștept decât găina, omul-măi femeie, omul-veste bună, omul-s-o luăm încet, omul-mâine va fi prea târziu. Și fiindcă-mi asum asemenea senzitivitate, știu că vorbele de mai sus, câte-or fi ele, nu le-am mai auzit de ani buni decât depreciativ: „vizita de curtoazie” este intervalul silnic într-un loc obscur cu niște figuri pe care nu le vrei nici măcar în fotografii, „amabilă” este funcționara care te-a băgat în seamă după ore petrecute cu nasul vârât în ghișee, „gentilețea” apare când bărbatul fără ifose zâmbește „curtenitor”, iar „eticheta” este ispititoarea de snobisme.
Poate că semnul cel mai violent al degradării legăturilor dintre oameni este tocmai neglijența față de ceea ce, mai demult, alcătuia profilul cuiva pe care ți-l doreai în preajmă. Nu pomenesc de automatismul unui „mulțumesc” aruncat din vârful buzelor, nici de informalul inflaționar „bună”, ci de – să zicem – apelurile date la ore nepotrivite, zemuite de interminabile digresiuni, conversațiile deschise, intime și de tot inconfortabile (care sunt ultimele boli & decepții de care suferă colegii de la slujbă?), bârfa caustică, sudălmile și torenții de sensibilitate ultragiată pe care le agăți en passant… De aceea, nu pot să nu mă gândesc și la splendidele buchete de cozi ale florilor pe care femeile le vor primi în răstimpul ce va să vină. Dar măcar să fie însoțite de cuvinte îndatoritoare.
