31 octombrie 2019
Matei s-a trezit azi-noapte plângând: A plecat soarele! Poate pentru că ieri a fost prima zi de toamnă autentică, bacoviană. În ultima vreme își contabilizează pierderile: frunzele copacilor, lumina. Timpul e o entitate misterioasă care îl amenință. Îl învăț zilele săptămânii: Luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică. Apoi murim? Înțelepciunea lui e atavică. Noaptea e mai vulnerabil, mai dependent de noi. În timpul zilei e vesel, spontan, câteodată atent și matur, de multe ori încăpățânat și rebel, întotdeauna sfătos, ca noi.
Revin la obsesiile mele. Opusul utopiei nu este distopia, ci anarhia. Utopia și distopia sunt aversul și reversul aceleiași monede. Ambele își extrag energiile dintr-o constantă a gândirii umane: dorința de perfecțiune. Dacă utopia explorează numai dimensiunea liniștitoare a nevoii de ordine, de coerență perfectă, de egalitate și fericire, distopia iluminează și zonele mai puțin (pre)vizibile ale aceluiași imaginar: uniformitatea depersonalizantă, violența inevitabilă, sistemul castelor, relația sado-masochistă între autorități și cetățeni, redistribuirea sacrului etc.
Adevărata contestare a utopiei poartă, așadar, alt nume: cel al anarhiei-dispariția oricărei organizări supraindividuale și corolarul ei inevitabil: angoasanta libertate. În frisonantul “Eseu despre orbire”, cunoscutul roman al scriitorului portughez José Saramago, o catastrofă inexplicabilă, orbirea albă, duce la disoluția civilizației, la implozia unei organizări statale convenționale, la prăbușirea tuturor prejudecăților umaniste legate de bunătatea congenitală și acontextuală a omului, de empatia proverbială a bunului sălbatic.
Totul începe cu orbirea unui ins din mulțime. Amputarea simțurilor atrage după sine o sistare a cursului previzibil al existenței și o redefinire a umanului. Ca orice carte menită să dureze, Eseu despre orbire formulează mai multe întrebări cu răspuns amânat pe tema inepuizabilă a condiției umane.
