E o banalitate, desigur, dar îmi îngădui s-o spun: despre oameni afli mai multe dintr-o conversație dintre cele mai oarecare decât din vestitele mărturisiri la ceas de taină. Cele mai grăitoare sunt discuțiile care desfac și dreg subiecte politice. Nu cele argumentate, ci acelea cât mai umorale, cât mai interjecționale, răstite și spumegânde. De acolo afli cu siguranță ce nu este cel care e în fața ta și parcă în nicio altă situație nu este mai fățișă încordarea de mandibulă a lui wishful thinking.
Sunt un oblomovian în plin naufragiu? Ține-te bine, sar – cu efortul suprauman al lentorii – direct în zona de alarmă a extremismului, gata să pun umărul la execuții impecabile pe stadioane. Sunt dintre cei care, în vacanțe bulgărești, spun cu sfert de gură că sunt din România? Gata, cea mai naționalistă figură din galeria politică e a mea. Sunt semidoct, m-am spetit să-mi lipesc fotografia pe o diplomă de licență? Știu: mă leg pe vecie de intelectualul pedant și condescendent care mitraliază cuvinte din prea multe silabe. Sunt workaholicul sleit de puteri care, în aceeași pauză de masă, merge la sală, donează bani pentru o cauză explicabilă în cel puțin șase fraze și-i vorbește (ah, duioșie!) plantei din terariu? Foarte bine: mă sudez de vânzătorul ălui mai frumos vis românesc, cu multă fericire pentru mulți oameni.
Dar dacă ești cât de cât aici, printre oameni, dacă ai înțeles puțin din ceva, atunci, cu alean și nițel iz de râncezeală, știi că n-au fost niciodată timpuri mai interesante.
