Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 17/10/2019
Arhiva Zile si Nopti

Clin d’Oeil | VLAD LOGIGAN: “Soluţii sunt dacă vrei să faci”

Zile si Nopti De Zile si Nopti
Comentarii Clin d’Oeil | VLAD LOGIGAN: “Soluţii sunt dacă vrei să faci” Share Clin d’Oeil | VLAD LOGIGAN: “Soluţii sunt dacă vrei să faci”


Selecţionat în Festivalul Naţional de Teatru, “Nevermore”, sumbrul şi bizarul spectacol oniric imaginat de Dragoş Galgoţiu având ca inspiraţie texte ale lui Edgar Allan Poe, se joacă pe 23 şi 24 octombrie în Sala Atelier a Teatrului Mic. În rolul celebrului scriitor care scufundă spectatorii în misterul crimelor din strada Morgue ne reîntâlnim cu Vlad Logigan, unul dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale, care se bucură de un 2019… ‘spectaculos’ pe scenele bucureştene întrucât a început anul cu “Papagalul mut” de la TNB, mult aşteptatul comeback al cineastului Nae Caranfil în teatru, a continuat cu “Nevermore”, şi îl va încheia în adaptarea, aflată acum în faza de repetiţii, a dramei celor “12 oameni furioşi” scrise de Reginald Rose, de asemenea la Teatrul Mic.

Clin d’Oeil | VLAD LOGIGAN: “Soluţii sunt dacă vrei să faci”

credit foto: Nicu Ilfoveanu

Mai punem aici la socoteală şi satira “Ambasada iubirii” de la Teatrul Dramaturgilor Români, plus “Copilul lui Noe” regizat de Chris Simion la Metropolis, ce au avut ambele premiera anul trecut dar se joacă şi în această stagiune, precum şi activitatea sa de pedagog de teatru ca Asistent Doctor în cadrul UNATC la catedra de Arta Actorului şi ne întrebăm când şi cum are Vlad Logigan timp şi resurse interioare să le facă pe toate şi, mai ales, să le facă… atât de bine.

Plecăm de la “Nevermore”. Ce relevanţă mai are Edgar Allan Poe pentru cetăţeanul din secolul 21 care l-ar putea privi ca pe un scriitor romantic depăşit?

N-are cum să nu aibă relevanţă pentru că oricine are nişte demoni în el, nişte spaime din trecut, nişte frici… sigur că la Poe sunt mari, sunt exacerbate, sunt foarte vizibile, dar cred că toată lumea are un demon, mai mic sau mai mare, cu care se luptă sau cu care s-a luptat. Asta-i puntea care îl uneşte pe Poe cu generaţia de azi. Textul pe care-l jucăm la Teatrul Mic este adaptat după “Crimele din Rue Morgue” şi poemul “Nevermore”. “Nevermore” e înclinat foarte mult spre zona de coşmar, cum stă el într-o seară şi i se pare că intră un corb în casă, care îi vorbeşte şi îi aduce aminte de cum a murit nevasta lui, o amintire de coşmar de care nu mai scapă, iar poemul este combinat în spectacol cu “Crimele din Rue Morgue” care este un roman poliţist la bază, cu două crime îngrozitoare care sunt rezolvate de acest detectiv printr-un joc spectaculos al inteligenţei şi al imaginaţiei. “Crimele din Rue Morgue” e primul roman poliţist din literatură deci n-are legătură în niciun caz cu romantismul. Poe este inventatorul, dacă vrei, al lui Sherlock Holmes pentru că a fost primul care a inventat un personaj ca Sherlock, pe care nu-l cheamă aşa ci Dupin [C. Auguste Dupin, interpretat de Tudor Aaron Istodor – n.r.] şi nu e englez ci francez. Deci în spectacol există foarte puţină legătură cu romantismul fiindcă cele două texte după care el e făcut nu au niciun grad de romantism. Pentru cine nu citeşte Poe şi vine la spectacol, cred că el stă foarte bine pe picioare, nu ca, de exemplu, “Crimă şi pedeapsă” [al lui Dostoievski – n.r.] de la Bulandra în care joc şi eu, şi unde dacă nu ai citit romanul te orientezi mai greu prin materialul propus de noi acolo [în dramatizarea lui Yuri Kordonsky, Vlad Logigan este unul dintre cei… trei Raskolnikov, alături de Marius Manole şi Richard Bovnoczki – n.r.]. Aici, chiar dacă n-ai citit Poe, înţelegi foarte clar că e vorba de un autor – nu spunem în spectacol cum îl cheamă – care are o lume a lui ce se recrează pe măsură ce îşi aduce aminte povestea a două femei omorâte de o manieră foarte brutală pentru a se ajunge până la urmă la cum judecă lumea, cum oamenii iau aceste lucruri şi le fac mai mistice, mai tragice, mai groaznice decât sunt pentru că avem un apetit pentru asta. Ştiri extraordinare, crime, toate astea ne atrag atenţia şi ne fac curioşi…

Clin d’Oeil | VLAD LOGIGAN: “Soluţii sunt dacă vrei să faci”

credit foto: Nicu Ilfoveanu

Dar ce legătură mai au fricile omului modern – frica de boală, frica de a-şi pierde economiile, frica de atentate – cu cele ale lui Poe?

Aici ar trebui să mă amuz un pic de gradul de ipohondrie al fiecăruia, indiferent că trăia în perioada lui Poe sau trăieşte în perioada noastră, dar fricile nu au cum să fie la fel. Pe vremea lui fricile erau probabil altele, să nu-i fure calul ori vaca, sau să nu-i spargă casa… fricile au existat întotdeauna. Sigur că sunt diferite dar te poţi conecta, poţi relaţiona cu fricile lui Poe, pentru că, de fapt, mecanismele fricii sunt aceleaşi. Felul în care apare frica, repetitivitatea ei, faptul că visezi, că ea există acolo şi tu te faci că nu e, toate astea, mecanismele psihologice în raport cu frica, cred că sunt asemănătoare.

Când ai pregătit rolul ai simţit, presupun, nevoia să te documentezi niţel…

Sigur c-am săpat, că eram curios. Regizorul n-a ţinut neapărat să îl joc pe Poe aşa cum ne-a rămas el descris de contemporani dar am luat faptul că lui i-a murit o nevastă în condiţii suspecte şi chestia asta l-a bântuit, că era alcoolic… am găsit inclusiv niste informaţii că lua opiu şi probabil combinaţia asta de alcool şi opiu ajută demonii ăştia şi toate nebuniile alea pe care le scria să existe des în viaţa lui. Ca Bukowski [scriitorul Charles Bukowski – n.r.] dacă vrei, numai că nu înclinat spre plăcere şi spre hedonism ci înclinat spre frici, panici, coşmaruri din trecut de care nu scapă şi îl bântuie.

Dar pe tine, Vlad Logigan, nu ajung să te bântuie noaptea asemenea personaje?

Nu, nu. Vorbeşte Vlad Ivanov, un actor mai mare şi mai experimentat ca mine, într-un interviu, despre duşul psihologic pe care e bine ca actorul să îl facă în momentul în care pleacă de la teatru, până să ajungă acasă, adică să nu uiţi totuşi că e un joc pe care l-ai făcut. Nu eşti Raskolnikov, nu eşti Poe, eşti un actor care a jucat aceste roluri, şi continui să îţi vezi de viaţa ta. Altfel, eşti de dus la… ca să completez cu o glumă, acum câţiva ani, s-a nimerit să am un spectacol pentru copii dimineaţa, la matineu, în care jucam un broccoli şi învăţam copiii să nu mănânce zahăr şi să mănânce legume că e sănătos [“Magie într-un pahar cu apă”, spectacolul Ivonei Boitan din 2015, Teatrul de pe Lipscani – n.r.] şi seara eram Raskolnikov, cel care ucideam bătrâna cu sânge rece. Dar asta-i frumos în actorie, că poţi să faci chestiile astea în aceeaşi zi.

Clin d’Oeil | VLAD LOGIGAN: “Soluţii sunt dacă vrei să faci”

Apropo de duşul psihologic, ajungem la “Papagalul mut” şi la rolul travestitului Cavaler D’Eon. Ce te-a atras mai mult, rolul în sine sau faptul că vei lucra cu Nae Caranfil?

Greu de răspuns, că cele două vin împreună, mai ales că el a scris şi textul. Când Nae Caranfil scrie un text şi îţi spune că a vrut să facă film dar a fost foarte complicat de bugetat, că era o curte a Rusiei, o curte a Franţei, rochii rococo, străzi întregi, palate, baluri, ş.a.m.d. şi s-a hotărât să facă teatru… când Nae Caranfil îţi spune asta cred că nu mai contează scenariul. Bonus, când citeşti scenariul vezi că ţi-a pus în braţe un super-rol, un cavaler care chiar a existat, spion pentru curtea Franţei într-o misiune în Rusia, faimos pentru că îşi îndeplinea misiunile deghizat în femeie. E o poveste adevărată şi Cavalerul D’Eon a intrat în istorie c-a rămas până la bătrâneţe în personajul de femeie, deci chiar dacă nu mai avea misiuni el a continuat să joace femeia. Ca actor, eu am în scenariul ăsta şi rolul de bărbat, de Cavaler, dar am şi multe scene deghizat în femeie… scrimă pe tocuri în rochie de crinolină, cum să nu-ţi placă asta? Când eram încă la lecturi am început să-mi sun prietenele să văd care poartă 40, să îmi dea nişte pantofi cu toc. N-am găsit. Eu 41 voiam de fapt, 40-41, că zisesem că pot să-mi strâng niţel degetele ca să învăţ să merg pe tocuri. Cei de la Teatrul Naţional au fost foarte ‘profi’ şi mi-au făcut pantofii înaintea costumului ca să-i am de la primele repetiţii de mişcare cu profesorul de scrimă, cascador, cu care repetam înainte de repetiţiile cu Nae sau după. Nu eram doar eu cel care trebuia să înveţe asta căci şi cei cu care aveam scena de duel trebuiau să înveţe… dar nu pe tocuri.

Dar cum e Nae Caranfil ca regizor de teatru? Intră rar în această lume. Cât de mult v-a oprimat în pregătirea piesei?

Destul de mult. Venind după un exerciţiu de cinematografie de mulţi ani, Nae avea în reflex o anumită exactitate care la film există pentru că se manifestă la montaj prin ochii regizorului. Actorul din cele 7-10-20 de duble de la cadrul ăla nu-şi mai schimbă jocul de la zi la zi pentru că el le-a tras într-o singură zi şi ele aşa rămân filmate pentru vecie. La teatru există un anumit procent de viu, care e bine să existe pentru că asta face teatrul viu şi nu robotic, şi aici am mai avut negocieri cu Nae despre ‘De ce asta nu-i exact ca ieri?’. ‘Pentru că aşa e, publicul nu-i cel de ieri, eu nu sunt cel de ieri, noi nu suntem cei de ieri’… dar, sigur, păstrăm traseul cât se poate de aproape de ceea ce şi-a dorit el.

Ca şi D’Eon şi tu ai, într-un fel, o dublă identitate. Esti şi actor practicant dar şi dascăl, fiindcă le predai studenţilor de la UNATC. De ce ai simţit nevoia unui asemenea complement profesional?

Să ştii că n-a venit dintr-o dorinţă a mea. Eu când eram student la masterat, am fost împreună cu patru colegi şi cu profesorul meu, care era atunci şi decan, la un festival din Filipine unde reprezentam universitatea noastră, UNATC-ul. Era un festival mondial a şcolilor de teatru şi cei care organizau ne-au cerut să ţinem acolo un workshop. Profesorul ne-a pasat nouă sarcina să ne împărţim, pentru că fiecare aveam de făcut câte un workshop cu o clasă pe ce temă ne alegeam iar el venea şi se uita la noi cum le ţinem. Şi mie mi-a zis ‘Tu trebuie neapărat să vii în şcoală să predai.’, nu pot să îmi explic de ce. Iniţial am fost aşa, puţin în dubiu, dar eu pe atunci abia terminam, încă n-aveam roluri, jucam o figuraţie doar la Teatrul de Comedie şi nu eram foarte ocupat şi, până să devin ocupat ca actor, mi s-a părut o variantă OK de a avea un job, că la facultate eram plătit cu ora. Şi dintr-una în alta, predând un semestru, predând două, a început să-mi placă fiindcă mi-am dat seama că în clasă eşti tâmpit dacă te duci să-i înveţi ceva ce ştii tu, şi că eşti mult mai câştigat dacă pui un ‘nu ştiu’ la mijloc şi atunci învaţă şi ei şi înveţi şi tu odată cu ei. E o chestie fantastică iar ei fiind 18 sau 16 studenţi tineri şi proaspeţi, dacă deschid ochii şi urechile, eu pot învăţa până la finalul zilei mai multe lucruri decât îi învăţ sau îi pot învăţa eu pe ei. Sau cel puţin aşa am uneori senzaţia. Deci a început să-mi placă, în paralel m-au angajat, şi-am rămas şi la facultate şi la teatru.

Din această dublă postură, explică-mi te rog de ce mai ai nevoie de facultate dacă eşti hărăzit cu talent. Talentul nu e suficient?

N-ajunge, pentru că din 10 spectacole în 10 seri ai parte de două sau poate, cu mult noroc, de patru spectacole bune. Restul nu ştii cum vor fi şi poţi scădea sub o medie de… neprivit. Nu eşti constant. Facultatea îţi oferă nişte mijloace ca să îţi pui talentul ca temelie la o casă. Te învaţă cum să-ţi faci o temelie pentru ca, după aia, cu talentul, să îţi construieşti orice casă vei avea nevoie într-o piesă, într-un scenariu, ş.a.m.d., şi aceasta să stea în picioare. În zece duble să poţi fii cât se poate de exact şi de aproape de ce-ţi cere regizorul. Eu joc “Crimă şi pedeapsă” de 12 ani, nici nu mai ştiu bine anul când l-am făcut prima dată, şi ai nevoie de asta ca timp de 12 ani să rămână cât de cât acelaşi spectacol, nu? Pentru că scenariul rămâne acelaşi dar tu eşti cel care nu rămâi acelaşi şi cu tine se schimbă şi personajul, căci tu ca om nu mai rezonezi la fel după câţiva ani la lucrurile, la motoarele, la temele la care te-ai gândit atunci când ai creat personajul. Poate acum eşti mult mai sensibil la altceva şi atunci ai nevoie de ceva care să ţină totuşi focul ăla arzând… aşa cum l-ai construit, pe direcţia pe care ai construit. E ca la sportivi, un om poate fi foarte talentat dar, dacă nu-şi antrenează talentul ăla, rămâne unul mai răsărit decât oamenii comuni dar nu va deveni Maradona. Dar dacă şi munceşte şi are şi talent are în schimb toate şansele. Bine, eu sunt şi optimist în general.

Clin d’Oeil | VLAD LOGIGAN: “Soluţii sunt dacă vrei să faci”

credit foto: Daria Tuca

Aceeaşi piesă, acelaşi rol, iar anii trec. În public, alte şi alte generaţii. De pe scenă, constaţi uneori modificări în timp a reacţiilor publicului la spectacolele în care eşti implicat?

Nu, nu. Reacţiile sunt cam aceleaşi. Am simţit asta mai ales cu spectacolele cu care am ajuns în alte oraşe. Aici în Bucureşti, teatrele de stat cel puţin, au publicurile lor, adică Bulandra nu are acelaşi public la ‘Izvor’ şi la ‘Icoanei’ [sălile “Liviu Ciulei” şi, respectiv, “Toma Caragiu”, ale Teatrului Bulandra – n.r.]. Poate greşesc dar cred că la ‘Icoanei’ sunt puţin mai culţi, mai altfel, nu ştiu, ascultă la mai multe niveluri… când spui un lucru, simţi cum înţelegerea se duce la mai multe niveluri.

Acum, că tot e un subiect la modă, să vorbim niţel despre cum ţi-ai dat doctoratul. L-ai ales pe Shakespeare iar teza ta se intitulează “Triada shakespeariană: clovn, bufon, nebun – sursă fundamentală în formarea actorului modern”. Nu-mi spune că nici asta n-a fost o dorinţă a ta…

Ba da. Aşa a început dar nu l-am terminat aşa. Predam în şcoală, mă angajaseră ca preparator universitar, că încă nu desfiinţaseră posturile astea în universităţi, şi au băgat obligativitatea celor care predau în mediul universitar să aibă doctoratul. Chiar a venit directivă de la minister că aveam termen doi sau trei ani ca să ne dăm doctoratul. M-au sunat de la universitate, ‘Dumneavoastra vreţi să… sau vreţi să fiţi dat afară, căci cam astea sunt opţiunile?’. Bineînţeles că am zis că-l dau şi, foarte interesant, căci asta mi-a atras atenţia atunci, mi se propunea un doctorat ‘profesional’. Nefiind o universitate vocaţională, doctoratul profesional însemna cam jumătate din teoria pe care o scrie un doctorand în mod normal şi de filmat nu ştiu câte DVD-uri cu procesul actoricesc, începând chiar de la lectură. Având de ales din Shakespeare, eu m-am oprit la bufoni că de îndrăgostiţi eram sătul la ora aia. Bun, încep să citesc un monolog din Shakespeare şi explic la cameră tot procesul, de ce mă gândesc aşa, cum mă gândesc să îl fac, de ce aleg aia şi nu ailaltă, şi aşa mai departe până la forma finală în care îl spun. Am început acest doctorat profesional doar că cei de la minister s-au răzgândit după numai un an şi l-au transformat obligat forţat în doctorat teoretic, însă citind am descoperit o groază de chestii interesante pe care nu le ştiam şi ar fi trebuit să le ştiu cumva ca actor, poate nu la vârsta aia, dar e bine să dai peste ele în viaţa asta… şi am devenit interesat de tema pe care mi-o luasem, ceea ce a fost minunat, că de-atunci am scris cu plăcere la el. Altfel, într-adevăr, eu am jucat puţin Shakespeare, în 2005, când am terminat, “Doi tineri din Verona” la Comedie, iar apoi “Visul unei nopţi de vară” [regizat tot de Dragoş Galgoţiu – n.r.] unde jucam tot un îndrăgostit, dar niciun bufon. O să vină el.

Dacă tot ai adus vorba, care ar fi personajul pe care ţi-ai dori să îl joci?

Aaa, mă feresc de asta, e o capcană să-ţi doreşti, îţi spun. Când am dat admitere mi-a fost frică că n-o să intru la Bucureşti că umblau legende din astea pe la Iaşi, de unde sunt eu, şi-atunci am zis să dau la Cluj că examenul era cu o lună înainte, dar mi-am pus problema că dacă nu intru nici la Cluj… ori nu trebuia decât să copiez actele ca să dau şi la Iaşi, care era cu două săptămâni înainte de Cluj, şi-am avut noroc că am intrat primul, cu bursă, la toate trei, cu monologul lui Mercutio [din “Romeo şi Julieta” – n.r.]. După ce-am intrat, mi-am dorit foarte mult să îl joc pe Mercutio din nou şi mi-au dat în anul III de facultate să fac Mercutio. Eu mi-am zis că având 2-3 ani de şcoală în spate o să fac… dar nu, pentru că ce-mi imaginam eu nu se întâmpla în realitate. Partenerul nu-mi dădea replica cum îmi imaginasem eu, regizorul nu schiţa mişcarea cum o aveam eu în minte, nimic nu era în realitate aşa cum îmi imaginasem eu. Aşa că… am fost mai slab decât îmi imaginasem eu şi de-atunci am zis să nu îmi mai doresc niciodată nimic şi să mă bucur de ce primesc.

Nu prea ai primit însă roluri importante în filme, cu excepţia comediilor “Nuntă în Basarabia” şi “Ghinionistul”, regizate de Nap Toader în 2010 şi, respectiv, Iura Luncaşu în 2017…

Am “Nunta”, am cele două “Selfie”-uri [ale Cristinei Jacob – n.r.], “Ghinionistul” şi apar şi în “Moromeţii 2”. Aşa s-a întâmplat. Culmea e că din toate filmele în care am jucat, nu am dat casting decât pentru unul. Ceilalţi m-au luat fără casting…

Presupun că e şi o chestiune de timp. Să te împarţi între teatru, facultate şi filmări nu e simplu, cred eu…

Dar se poate. Dacă îţi doreşti asta, se poate. Acum de exemplu am repetiţii la teatru până la prânz după care mănânc, mă duc la facultate la cursuri până la ora 6, şi vin apoi la teatru pentru că seara joc. Dacă apare un film pun orice altceva pe ‘stop’ şi mă întorc mai târziu, după ce-am terminat filmările. Nu au cum să se încrucişeze căci ştiu din timp, că nimeni nu face un casting azi şi începe filmările mâine. Există o perioadă de preproducţie, de pregătire, se pleacă în prospecţie, deci mai durează o lună şi ceva până încep efectiv filmările, timp în care eu pot să negociez apropo de o eventuală premieră de teatru, dacă o dăm înainte de film, dacă mă înlocuiesc în piesă sau dacă îmi pun dublură şi scot spectacolul cu un alt actor iar eu intru după ce termin filmările… soluţii sunt dacă vrei să faci. Plus că un rol principal într-un film nu înseamnă de obicei mai mult de 20 şi ceva de zile, hai, maximum 30, şi asta doar dacă are un regizor care filmează mult, cum e de exemplu Cristi Puiu. Dar asta nu se întâmplă în fiecare zi, că nimeni nu apare atât de mult în filme la noi.

Nu înţeleg cum vine asta. Scoateţi şi voi două premiere pe an şi toată ziua vă plângeţi că sunteţi la repetiţii. Ce tot repetaţi atâta, că lumea în general crede că aveţi o viaţă boemă?

Păi nu, astea care sunt în fiecare zi sunt pentru spectacolele care se fac şi urmează să apară. La spectacolele care au ieşit deja nu mai repetăm decât dacă nu s-au mai jucat de trei luni fiindcă a fost vacanţa de vară sau din cauza programărilor rare, caz în care mai facem o repetiţie sau două pentru împrospătare. Dar astea zilnice sunt pentru proiectele care urmează. Despre astea, la fel, nu vreau să vorbesc şi îţi spun şi de ce. Acum câţiva ani am dat un interviu şi la întrebarea legată de ce mai lucrez nou le-am zis bucuros că am în pregătire trei piese. Ei bine, una nu s-a mai făcut, într-alta domnul Tocilescu – Dumnezeu să-l ierte! – a schimbat într-o zi distribuţia de la cap la coadă că s-a trezit că ceva nu e bine, şi cu celălalt proiect nici nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Şi până au publicat ei interviul eu nu mai făceam nimic din cele trei lucruri pe care povestisem că le fac şi-am decis atunci să nu mai povestesc şi, când vine vremea, doar să vă invit să vedeţi. Lumea crede că e boem să fii actor dar nu se gândeşte la câte monoloage am plâns eu sau am râs eu prin casă, neştiind dacă monologul ăla va conta sau nu la castingul de a doua zi. E o monedă cu două feţe.

Clin d’Oeil | VLAD LOGIGAN: “Soluţii sunt dacă vrei să faci”

credit foto: Daria Tuca

Spune-mi totuşi care dintre 12 oameni furioşi eşti, pe care din ei îl interpretezi în spectacolul “Vinovat. Nevinovat” al lui Gelu Colceag şi Vlad Corbeanu, ce va avea premiera în câteva săptămâni la Teatrul Mic?

“12 români furioşi”… E o adaptare, aşa cum a făcut şi Nikita Mihalkov adaptarea în limba rusă a textului american cu un cecen [tânărul cecen acuzat de crimă din “12”, filmul lui Mihalkov din 2007, nominalizat la Oscar şi caştigător al Special Lion la Festivalul de Film de la Venetia – n.r.] în locul negrului din versiunea originală [filmul clasic al lui Sidney Lumet din 1957 – n.r.]. Gândindu-ne că publicul din România va înţelege mai repede problematica, noi o să-l facem cu un puşti de etnie rromă. Pentru cei care au văzut unul din cele două filme sau ştiu textul [lui Reginald Rose – n.r.] eu sunt cel care votează primul ‘nevinovat’ şi îi întoarce apoi uşor-uşor pe toţi.

Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută