Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 11/10/2019
Arhiva Zile si Nopti

Jurnal de bucureştean: Pseudo-cronică la „Neguțătorul din Veneția”

Zile si Nopti De Zile si Nopti
Comentarii Jurnal de bucureştean: Pseudo-cronică la „Neguțătorul din Veneția” Share Jurnal de bucureştean: Pseudo-cronică la „Neguțătorul din Veneția”


Plecăm după premiera spectacolului „Neguțătorul din veneția”, pus în scenă de Alexander Morfov la Teatrul Național, la începutul stagiunii 2019-2020, și îi spun Mihaelei, o prietenă apropiată, că dacă voi scrie o cronică, o voi intitula „Cum nu-l înțeleg pe Shakespeare”. Asta nu înseamnă că nu mă străduiesc, de bune decenii, să studiez opera Marelui Will. Citind-o și urmărind cât se poate de multe transpuneri scenice și cinematografice, dar și parcurgând exegeze ale unor shakespearologi reputați. Ci doar că Shakespeare are și acest fantastic atribut – de a păstra ambiguitatea. 

Convenim, nici nu putea fi altfel, că momentul de măreție al spectacolului e monologul lui Shylock, pe care Caramitru îl rostește cu elocință, pe măsura unei cariere actoricești de excepție. Mihaela îmi spune că a descoperit că Ion Caramitru a jucat în „Neguțătorul din Veneția” și în vaianta de teatru radiofonic – știu de o versiune de prin 1974, sper să nu-mi joace memoria o festă, cu Octavian Cotescu în rolul lui Shylock.

Ajuns acasă, îmi dau seama că încă nu mă simt în stare să scriu o cronică. Așa că îmi veți îngădui să reproduc câteva gânduri la cald, pe care le-am așternut în drum spre casă, lăsându-vă să trageți propriile voastre concluzii. Poate chiar duminică, 13 octombrie, la ora 19.30, când se joacă din nou „Neguțătorul din Veneția”, la TNB. 

E al treilea spectacol al lui Sașa Morfov pe care-l văd la TNB. Primul a fost „No Man’s Land”, piesă pe care am socotit-o o interesantă punere în scenă a unui film de respirație universală, în care Morfov ia în colimator comedia neagră a războiului fratricid purtat în anii 90, comprimând conflictul bosniac în ceea ce s-ar putea rezuma așa: război în 2+1. Al doilea văzut de mine, deși avusese premiera înainte de „No Man’s Land”, a fost „Furtuna”. Am considerat-o o îndrăzneață interpretare postmodernistă a stilului de a face teatru în teatru, care a înnobilat cea mai mare scenă din România. Spectacolul e o piatră nespus de prețioasă, șlefuită pe fiecare fațetă, fie că vorbim despre viziunea regizorală, despre jocul actorilor (marele Istvan Teglas e Ariel, Mihai Călin e un Caliban premiat, iar Ion Caramitru e un Prospero-Einstein la apogeu), despre decor sau despre jocul de lumini. Al treilea, „Neguțătorul”, excelează mai cu seamă prin însăși reiterarea în spațiul public a unor dileme străvechi, dar dureros de contemporane, legate de dreptate, toleranță, dispute interconfesionale. E un spectacol important, deși inegal (iertați-mi driblingul demnă de o cronică sportivă, dar gazdele au fost evident mai bune după pauză).

Despre Caramitru v-am spus deja, mie mi-au luat ochii Richard Bovnoczki (Antonio) și Alexandru Potocean (Bassanio), după cum am numai cuvinte de laudă și despre puștiul Ciprian Nicula (Lorenzo), care crește, crește și nu se mai oprește. 

În loc de concluzii, permiteți-mi să-l citez pe criticul american Charles Marowitz (preiau declarația din, ca de obicei, excelentul caiet-program de la TNB): „Sunt aproape la fel de răi creștinii care au câștigat, și evreul care a fost condamnat, iar un verdict care privează un cămătar de jumătate din averea sa și apoi îl obligă să se convertească la creștinism pentru a scăpa cu viață nu e chiar un extraordinar exemplu de justiție creștină”.

Articol de Horia Ghibuţiu

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută