Pe marile ecrane, în debutul în lungmetraj al regizorului Radu Dragomir, Dana Rogoz este Mo’, Monica, studenta prinsă copiind la examen alături de prietena şi colega sa Vera, ce sfârşeşte prin a fi supusă unui altfel de test în apartamentul severului profesor sexagenar interpretat de Răzvan Vasilescu. Incontestabil, în “Mo” (premiera în România: 4 octombrie), Dana Rogoz face o treabă excepţională în portretizarea extrem de nuanţată a tinerei derutate aflate în criză de personalitate şi derutante prin comportamentul în care atracţia patern-erotică coabitează cu fronda specifică oricărui ‘young adult’, astfel încât era firesc să ne întrebăm în ce măsură fictiva Mo, născută din imaginaţia lui Radu Dragomir (chiar dacă punctul de plecare al scenariului este un fapt real), are trăsături asemănătoare cu actriţa ce o interpretează atât de credibil, odinioară o vedetă adorată de publicul juvenil, care la 3 ani intra în grupul Minisong creat de Ioan Luchian Mihalea, la 9 o juca pe Abramburica în proiectul TV al lui Marian Râlea “Abracadabra” şi la 17 devenea Mimi Curcă în popularul sitcom “La bloc”. Cât se regăseşte Dana Rogoz, cu propria-i poveste de viaţă şi experienţele ei formative, în personajul Mo? Aceasta-i întrebarea… cea care le-a generat pe următoarele.
Dana, ai văzut deja de câteva ori filmul deci pot presupune că ai ajuns în faza de a te putea detaşa emoţional de rolul lui Mo. Cu ce gânduri crezi că ar trebui să iasă din sală un tânăr după vizionarea lui “Mo”?
Până acum am avut doar experienţa festivalurilor şi publicul de acolo este unul cinefil, deci reacţia probabil că va fi foarte diferită de cea din, să zicem, Mall Băneasa. Probabil că filmul se va vedea diferit. Chiar şi cultural. Am discutat de exemplu la Sarajevo [“Mo” a fost nominalizat la Festivalul de Film de la Sarajevo la premiul Heart of Sarajevo pentru cel mai bun film – n.r.] cu parte din echipa unui film turcesc şi îl interpretase complet diferit.
Cred că filmul incită la discuţii fiindcă, după cum ai văzut şi tu, el nu vine cu soluţii în ceea ce priveşte hărţuirea sexuală ca temă mare dar cred că naşte nişte întrebări vis-à-vis de care sunt limitele, cât de uşor pot scăpa lucrurile de sub control, cât de sigură te simţi ca femeie în ziua de azi, adică dacă simţi că eşti protejată de societate sau nu… naşte genul asta de întrebări.
Am întâlnit întâmplător la o cafenea pe cineva care văzuse filmul cu o zi înainte, o fată cam de vârsta mea, şi care, văzându-mă, m-a luat în braţe cu lacrimi în ochi şi mi-a zis că a atins-o foarte puternic. N-am ştiut cum să reacţionez. ‘E bine că te-a atins..’, dar la ea, de fapt, părea ceva foarte dureros, şi-am mai avut reacţia asta şi după TIFF Cluj, mai ales că experienţa s-ar fi putut întâmpla nu doar în mediul universitar.
Chiar intenţionez să lansez dezbateri în facultăţi iar acum sunt în discuţie cu o asociaţie de femei, cu FILIA. Având ca pretext filmul încerc să lansez nişte discuţii cu studenţii legate în speţă de hărţuirea sexuală în mediul universitar, de cum se întâmplă şi care-s limitele şi ce poţi să faci, în fine… Ar fi ideal dacă filmul ar naşte conversaţii pe subiectul ăsta. Relaţia asta profesor-student şi tot ce derivă de-aici e o temă cumva cunoscută, care s-a întâmplat în trecut şi va continua să se întâmple. “Mo” porneşte de la un fapt real şi nu ne facem noi iluzii că acum, gata, filmul va schimba ceva şi de aici lucrurile vor fi clare şi nu vor mai exista genul ăsta de situaţii, dar dacă ar naşte discuţii ar fi deja un mare pas înainte.
Filmul este inspirat de un fapt real dar în România anului 2019 el pare un simplu… fapt divers. Cum vezi tu riscul banalizării acestui soi de rău în societate, răul devenit o obişnuinţă, ca multe altele?
Există acest risc, chiar există. La TIFF Oradea, în sală, la Q&A-ul de după film, erau două profesoare – am înţeles asta din modul în care au purtat discuţia – care erau revoltate. ‘Adică ce vreţi să spuneţi cu filmul ăsta? Că asta-i regula? Că aşa se întâmplă în mediul universitar?’ Nu, desigur că nu-i o regulă, e un caz particular ce arătăm noi, dar în acelaşi timp e un caz care ţi-e foarte cunoscut. Ori ai trăit ori ai auzit ori ţi s-a povestit.
Şi apropo de faptul că este asociat acum cu mişcarea #MeToo, vreau să spun că filmul a fost scris înainte de aceasta. Prima variantă a scenariului a fost depusă la CNC în 2014, după care el a fost modificat, şi noi, când am terminat filmările în 2017 – mare parte din ele căci am mai refilmat în 2018 -, exact atunci a apărut Me Too. Atunci au început să apară, inclusiv în România, declaraţii legate de alţi profesori din alte universităţi şi eu am zis ‘Wow, filmul chiar despre asta vorbeşte!’, mai ales că la noi Me Too a fost aşa, ca o bulă, adică unii au rezonat, alţii au zis ‘Aaa, e vorba despre actriţe şi regizori şi producători, nu ne interesează’, ca şi cum s-ar întâmpla doar în industria aia şi nu ne priveşte pe noi ceilalţi, dar au fost şi femei, printre care şi prietene de ale mele, care au împărtăşit experienţe chiar din mediul universitar. Am zis de atunci că filmul o să fie asociat cu mişcarea, asta însemnând că există cu adevărat o nevoie de a spune povestea.
Apropo de asta, chiar de când Radu a testat scenariul au fost unii care, citindu-l prima oară, i-au spus că ‘Ăsta nu e un subiect, adică sunt două fete care intră la ăla în apartament… ce te aşteptai să se întâmple?’. Şi dacă porneşti de la premisa asta înseamnă că filmul chiar trebuie făcut. Dacă, aşa cum spui şi tu, este evident că e un caz atât de grav, atunci chiar trebuie vorbit despre asta. E interesant să vezi cum pun oamenii problema… ‘Păi dacă ştii că societatea e nesigură, de ce te duci la el în casă?’. Exact întrebarea pe care au pus-o unii oameni în cazul Alexandrei [Măceşanu – n.r.], ‘Păi de ce s-a suit la el în maşină?’. Parcă încerci să găseşti o vină în victimă şi asta este groaznic. Încerci să găseşti vina în loc să găseşti soluţii pentru a evita… eu un fel de ‘Băi, e nasol, iar noi trebuie să ne adaptăm acestui “nasol” existent, universal.’, în loc să încercăm să-l schimbăm cumva. De asta filmul va naşte reacţii diverse. Şi da, e groaznic faptul că povestea lui e perceput din categoria “…şi altele”. Noi sperăm să atingă anumite puncte sensibile şi să îi facă pe unii oameni să reevaluzeze situaţia. N-o să revoluţionăm şi nu o să schimbăm mentalităţi dar poate că subiectul ăsta nu o să mai fie luat chiar aşa, în râs, apropo de Me Too, care a trecut cumva în derizoriu când, de fapt, are un subiect extrem de sensibil.
Nu ştiu dacă ştii, dar chiar înainte să înceapă filmările, în 2016, a apărut un studiu în care europenii erau întrebaţi dacă violul poate fi justificat în anumite situaţii, dacă da sau nu, ceea ce din start e… ireal prin însăşi punerea întrebării. În medie, 27% din europeni considerau că da, ar putea fi justificat în unele cazuri, circumstanţele fiind de genul că se duce la el acasă, că poartă haine provocatoare, că bea alcool, că nu spune un ‘nu’ ferm, mă rog, dar în România erau… 55%(!), eram în top, şi tocmai de asta mi-ar plăcea ca filmul să nască măcar întrebări de felul ‘Empatizezi cu victima? A greşit, n-a greşit, da, nu?’, atât cât să te răscolească un pic.
Cred că asta e într-adevăr una din întrebările fundamentale pe care le ridică filmul: este Mo o victimă? O victimă… inocentă?
Este o victimă. Dar nu este tipologia de fată naivă. Noi avem senzaţia că lucrurile astea nu ni se pot întâmpla nouă ci unor fete naive care nu ştiu pe ce lume trăiesc, ori Mo nu-i aşa. Din punctul meu de vedere, Mo este un personaj complex aflat într-o fază a vieţii de căutare a identităţii prin care am trecut cu toţii, mai ales în timpul facultăţii, şi căutarea asta, când nu ştii cine eşti, ce vrei să faci în viitor, dacă asta-i facultatea pe care ţi-o doreşti sau e alegerea părinţilor, toate întrebările astea te fac vulnerabil. Şi, într-adevăr, ai senzaţia că e foarte puternică şi foarte stăpână pe ea dar e încă un om în formare. Nu înseamnă că e naivă, e pur şi simplu un om care caută şi are încă speranţa că lucrurile pot fi OK în lumea asta. E cumva curată în căutarea asta. Şi partea de agresivitate şi de masculinitate pe care şi-a construit-o se sparge într-o noapte. Cred că profesorul exact asta simte când vine cu acele răspunsuri… ‘Trebuie să şochezi .Trebuie să nu te gândeşti la ce spun alţii.’ Găseşte cumva acea nevoie curată a ei şi asta e groaznic, pentru că îi anulează de fapt orice fel de speranţă. Asta-i cel mai trist, dincolo de ce se întâmplă fizic. Dar sigur, poate că adultul va zice că săraca e naivă şi inocentă, însă de fapt Mo nu e un stereotip de fată credulă şi neştiutoare.
Este departe de a fi naivă, ba dimpotrivă, în anumite situaţii dovedeşte premeditare, cinism şi lipsă de scrupule… e pregătită să îşi asume plata preţului comportamentului său.
Exact, e provocatoare. Cred că lucrurile nu sunt întotdeauna în alb şi negru. Când a scris scenariul, Radu [în viaţa reală, cineastul Radu Dragomir este soţul Danei – n.r.] a fost inspirat de o singură filmare pe care a văzut-o la ştiri cu o studentă care îşi filma cu camera telefonului profesorul în timp ce el se dezbrăca într-o cameră de cămin pe care şi-o rezervase pentru astfel de întâlniri şi spunea ‘Cum adică, nu ştii pentru ce-ai venit? Hai să…’, şi de la aia a pornit, dar personajul respectiv n-avea în realitate nimic din charisma, din şarmul pe care le-a dezvoltat Radu apoi în acest profesor. Tocmai pentru că am vrut să evităm clişeul de profesor groaznic, libidinos, scârbos, de care nu vrei să te apropii, şi fata naivă de la ţară care priveşte cu ochi de căprioară şi nu ştie ce i se întâmplă. Nu, ea are porniri… intră foarte sigură pe ea în acel apartament că are situaţia sub control, adică ea crede că dacă sunt amândouă acolo, împreună, nu li se poate întâmpla nimic. Jocul de-a şoarecele şi pisica se tot schimbă pe parcursul filmului. E un joc al dominării, nu ştii cum o să evolueze lucrurile şi nici măcar în final nu ştii cât a fost manipulare, apropo de traseul lui, şi cât a fost adevăr, dacă n-au fost şi momente în care chiar s-au întâlnit, pentru că, aşa cum o fac în muzică, tu vezi că între ei sunt mai multe conexiuni.
Cât de greu ţi-a fost să intri în pielea personajului?
Foto din arhiva personală
Am avut repede acces la scenariu, atât eu cât şi Răzvan [Vasilescu – n.r.], pentru că Radu l-a scris cu noi în minte dar nu mi-am dat seama din prima cum e Mo. Am vrut să evit să fie exclusiv doar o fată rebelă şi am început să îi caut nuanţele, să îi înţeleg relaţia cu tatăl său ori muzica pe care o asculta – nu e muzica mea, este muzica lui Radu, că el se duce la concerte de-astea cu Green Day -, deci am încercat să o îmbogăţesc cu cât mai multe detalii. După aceea, în faza de repetiţii cu Răzvan, lucrurile au început să capete contur şi să devină mai clare, asta şi pentru că am repetat foarte mult textul la masă, aproape o lună de zile, ştiind că avem doar două săptămâni de filmare, deci foarte puţin. Ştiam că n-o să avem acolo timp de pierdut şi atunci am repetat mult, şi-am ajuns chiar să preiau anumite gesturi de la fratele meu, un anume fel de a merge sau de a vorbi.
Eu sunt o persoană foarte pozitivă de felul meu iar ea [Mo – n.r.] este cumva la polul opus, într-un soi de depresie dată de căutare… şi-atunci am pornit inclusiv de la aceste gesturi exterioare pentru a putea apoi să vin cu detalii care s-o îmbogăţească.
Sunt detalii care poate nici nu se văd în film în mod ostentativ, cum este ceasul tatălui ei, dar care pentru mine au contat, pe care le-am gândit împreună cu Radu şi-au fost acolo, în rol. Toate m-au ajutat.
Dacă tot ai pomenit colaborarea cu Radu Dragomir, care a fost diferenţa dintre experienţa conlucrării cu el ca regizor şi cea, de exemplu, cu… Terry Gilliam?
Pfuu, complet diferite. Eu mă cunoşteam cu Radu încă din timpul serialelor [“La bloc” – n.r.] şi aveam deja un soi de comunicare, de experienţă comună de lucru, şi ce-a fost ideal în relaţia noastră era că simţeam cumva pe set că nimeni n-are mai mare încredere în mine decât el, el în mine ca actriţă şi eu în el ca regizor, adică relaţia asta totală de încredere funcţiona între noi şi ne-am potenţat unul pe altul. Cred că, real, el a avut mai multă încredere în mine decât am avut eu în mine.
Oamenii mă cunosc dintr-o altă zonă, cea comercială, şi sunt conştientă de faptul că există actriţe cu experienţă în zona asta de film de autor, de film de festival, care poate că l-ar fi putut ajuta mai mult, aşa că am avut gândul ăsta, ‘Poate altcineva te-ar putea ajuta mai mult, eşti şi tu la debut.’, dar el a ţinut foarte mult la formula asta, să facă filmul cu mine şi cu Răzvan, şi mi-a dat încredere. Ăsta a fost idealul de care vorbeam. Cu Terry, mă rog… oricum a fost un rol foarte mic, iar el are complet alt stil de lucru. Cu Radu m-am simţit în confortul meu pentru că lucrurile erau cumva clare ca intenţie şi am lucrat foarte atent la tot ce-am de făcut şi nu au fost întrebări, ori la Terry Gilliam pe set era totul foarte liber. Iniţial. Îţi spunea că poţi face orice – chestie care era ‘Oh, my God! Orice… cum?’ -, uită de text, acţiune, fă ce vrei aici. Totul era acolo improvizaţie şi din improvizaţia asta nemăsurată te aducea unde voia el dar, desigur, acolo nu era presiunea timpului, adică ne relaxam, cream, deci alţi parametri. Ori aici chiar aveam nevoie de controlul lui Radu, aveam nevoie să mă bazez pe cineva, iar el m-a ţinut foarte bine în frâu. M-am bazat şi pe Răzvan care a fost un partener excelent, super de ajutor, mai ales că eu cu Răzvan am fost în relaţie de profesor-student fiindcă mi-a fost profesor în facultate, la Repertoriu… sigur, o relaţie diferită. Trebuie să menţionez asta, că poate oamenii, ştii cum e, scot din context. ‘Băi, tu ştii? Chiar a fost o poveste adevărată!’ 🙂
Vorbind de relaţii, una foarte interesantă mi se pare cea a lui Mo cu maică-sa. Mama îşi iubeşte în mod evident copilul, duce grija lui, şi totuşi Mo are o atitudine foarte distantă faţă de ea. De ce?
În mod evident există acolo o relaţie foarte puternică între Mo şi tatăl ei dispărut, o relaţie care probabil că se reaprinde în momentul ăsta al vieţii ei, când ar trebui să îţi iei zborul dar, dacă ai avut o pierdere la 14 ani cum a avut ea, a tatălui, e greu, adică ea se simte oarecum neprotejată tocmai când ar trebui să intre în lume. Sigur a fost acolo o relaţie puternică, creativă, au fost teatrul şi muzica pe care le-a abandonat odată cu moartea tatălui, iar mama este acea mamă grijulie, posesivă, temătoare, care îi creează un disconfort.
Povestea începe practic cand ea se reîntoarce după o depresie la o facultate la care ea a vrut să renunţe, iar mama o urmează la gară… câţi părinţi îşi mai conduc copiii studenţi când ei pleacă să dea un examen? Foarte puţini. Această relaţie nu înseamnă că nu există dragoste însă e condusă de posesivitate. ‘Să ai grijă de ea, să îi dai bănuţii, să…’, adica o implică şi pe prietenă, ori chestia asta e clar deranjantă. Şi atunci la ea apare firesc reacţia ‘Lasă-mă, pot să mă descurc şi singură, dă-mi spaţiu, dă-mi spaţiu’. Eu am trăit mai mult cu mama pentru că părinţii mei au fost divorţaţi şi cunosc cumva relaţia asta de mamă-fiică în care ele au rămas singure şi au devenit atât de apropiate încât ea are nevoie de spaţiu când mama vrea să acopere tot golul ăla. ‘OK, ai încredere în mine că pot să mă descurc.’ E o relaţie care e acum într-un impas dar asta nu înseamnă că nu e iubire acolo.
Mo este până la urmă un prototip al adolescentului introvertit, în ciuda comportamentului ei expansiv şi impulsiv. Noi trebuie mai mult să ghicim ce e în sufletul lui Mo decât vedem realmente…
Exact. Aşa a şi fost construită, foarte interiorizată. Chiar aveam tema asta dată de Radu, că în permanenţă ea are un alt gând, un gând care funcţionează cumva paralel prezentului şi vezi asta, că pare că în interiorul ei mai gândeşte nişte lucruri, care nu sunt neapărat ale prezentului. Tocmai de aia ajungi să o vezi cu adevărat abia spre final, în anumite momente de după şoc. Acolo, practic, e din nou descoperită. Dar altfel, într-adevăr, nu te lasă să o vezi şi îţi dă false impresii, adică îţi creează alte aşteptări. Actorul turc pe care l-am întâlnit la Sarajevo îmi spunea ‘Erai foarte, foarte rea, enervantă de-a dreptul’ şi mi-am dat seama că el priveşte personajul Mo ca un bărbat turc şi e groaznic, o femeie de nesuportat probabil pentru cultura lor, adică o tipă cu replică, care nu se supune, care are mereu un răspuns, care e împotriva sistemului, care vrea, care cere, şi, na, pentru anumite culturi chestia asta ar putea fi o problemă. I-am zis ‘Da, dar o descoperi, o vezi.’ O vezi la un moment dat cum e ea de fapt, cât de vulnerabilă este, căci pe dinăuntru e încă un copil.
Dana, dată fiind dezorientarea studenţilor în film şi raportandu-te de asemenea la realitatea descurajatoare, mai avem nevoie de educaţie sau e suficientă şcoala vieţii?
Pfuuu… şcoala vieţii e şcoala vieţii dar educaţia din mediul academic e din punctul meu de vedere esenţială în formarea unui tânăr. Sau cel puţin ar trebui să fie.
Numai că şcoala nu te învaţă – cel puţin în cazul meu şi al generaţiei mele – cine eşti şi ce vrei, adică parcă nu porneşte de la nevoile tale reale, parcă-i o chestie cumva exterioară pe care trebuie să o împlineşti. E ceva prin care te supui sistemului dar sistemul nu e pentru tine şi ai senzaţia tot timpul că trebuie să împlineşti nişte chestii care nu te privesc, le împlineşti şi rămâi tot descoperit. Nu ştii de fapt de ce ai avut nevoie. Eu am făcut în paralel două facultăţi, UNATC-ul şi SNSPA-ul la distanţă, şi la câţiva ani după aceea am mai făcut o specializare în ‘Fashion Marketing’ cu nişte profesori francezi care aveau complet altă abordare. Eu eram deja mult mai mare şi am privit complet diferit, adică au fost singurele momente când m-am dus la acele cursuri cu altă structură, având alte aşteptări şi primind altfel informaţia… dar şcoala, până atunci, nu mă învăţase vreodată asta, eu fiind o tocilară de felul meu dar efectiv una mulţumită doar să împlinesc cerinţele.
Eu ştiam ce trebuie să fac pentru nota 10 de la final, nimic mai mult, deci apropo de căutările în muzică, eu nu le-am avut pentru ca n-am avut timp de ele şi pentru că nu erau pentru notă, deci efectiv aşa am fost eu educată de sistem. Din păcate. Nu m-am descoperit pe mine, a trebuit să împlinesc nişte cerinţe şi abia mult mai târziu, acum, la 30 de ani, mi-am dat seama că pot să răspund că nu ştiu la întrebările care încep cu ‘Ştii cine…?’. ‘Nu ştiu.’ N-am avut curajul să spun asta până la 30 de ani, aşa cum n-am avut curajul să spun ‘N-am înţeles.’ Căci dacă ţi se explica ceva, nu puteai spune că n-ai înţeles că era dovadă de prostie, trebuia să taci şi cumva învăţai sau încercai să te prinzi după aceea.
Ai putea zice că sunt lucruri care ţin doar de şcoală dar nu, ţin de viată, de cum eşti tu construit. Adică eu, într-adevăr, acum, ca părinte, mă reevaluez şi sunt în situaţia de… “Nu ştiu”, nu ştiu cum ar trebui, nu ştiu cât să las sistemul să-l influenţeze riscând să ştirbească din tot ce are proaspăt şi creativ un copil, adică nu ştiu ce scoală să aleg, e foarte complicat.
Asta nu explică de ce ai făcut şi SNSPA-ul. De ce aveai nevoie de Comunicare şi PR când erai deja actriţă?
La momentul respectiv era singura facultate de Publicitate. Era nebunie, bătaie pe locuri. Să fii copywriter era tot ce-şi putea dori cineva… oricum însă, am făcut-o la distanţă pentru că prioritară pentru mine era, evident, facultatea de Actorie.
Dar, pentru că aşa am fost eu crescută, voiam tot timpul să am o rezervă, să am “o meserie”. Părinţii mei erau amândoi ingineri chimişti şi au tratat tot timpul partea cu actoria… ‘Bine, OK, dar să şi înveţi, să faci o meserie’, adică totuşi… Familia mea a fost una de “lăzărişti” deci nu exista să nu fac “Lazăr”-ul şi nu se putea să vii de acolo acasă cu o notă de 8 că nu era bine. La noi în familie nu era un lucru bun.
A doua facultate era deci un fel de plasă de siguranţă. Trebuia să o am şi pe aia, că actoria poate să fie sau să nu fie, şi, într-adevăr, până la urmă aşa şi e, o meserie de şansă. Vezi tu, subiectul educaţiei este atât de mare încât nici nu ştii cum să-l ataci.
În cazul tău, să ne uităm de exemplu în urmă la ce ai învăţat încă din copilărie de la Ioan Luchian Mihalea ori din experienţele de la TVR sau Pro…
Eu am avut întotdeauna şi această a doua lume paralelă care pe mine m-a învăţat enorm. Nu vreau să fac comparaţie acum între mine şi copilul meu pentru că era o altă societate iar eu eram deja altfel formată. Eu la trei ani şi jumătate am intrat în Minisong şi aveam deja acolo nişte mici responsabilităţi. Aveam în grijă un costumaş al meu, ştiam un repertoriu, ştiam că trebuie să stau în punctul ăla cât aveam spectacol sau concert, şi aveam o încredere totală în Mihalea care era un fel de părinte al grupului… multe lucruri am învăţat de acolo.
Când am început şcoala făceam deja parte din Minisong şi, în prima zi, învăţătoarele m-au trecut prin mai multe clase să le cânt copiilor, deci eram un soi de exponat. ‘Cântă-le!’. După aceea a urmat “Abracadabra” care s-a mutat la Pro TV [de la TVR, în 1996 – n.r.] şi am început colaborarea cu ei. Iarăşi lipseam foarte mult de la şcoală şi când mă întorceam profesorii aveau discursul ‘Fetiţo, aici nu eşti vedetă!’, care pe mine mă frustra îngrozitor. Eram extraordinar de ambiţioasă, aveam o memorie foarte bună, exersată cu filmările… n-aveam nevoie de “servite” [ca în “Mo” – n.r.] pentru că era suficient să citesc o lecţie şi o ştiam cuvânt cu cuvânt, chit că după aceea, foarte repede, îi şi dădeam ‘Delete’, şi trebuia să performez, ţineam să performez. Asta-i o chestie cu care m-am format, că niciodată parcă nu-i de ajuns, chestie pe care o simt şi acum.
Tot timpul am simţit că nu e suficient ce fac, că trebuie să fac mai mult şi mai bine şi probabil am exagerat încercând să performez în amândouă lumile deşi alţii în locul meu poate ar fi ales şi ar fi zis ‘Uite, asta-i zona în care eu pot să evoluez.’. Dar nu, eu am încercat să le fac, cumva, pe toate. Dar am crescut în lumea de adulţi, am avut independenţă, ceea ce copiii din ziua de azi nu mai au, pentru că stăteam câte trei luni la mare fără parinţi – care doar veneau din când în când la noi – şi ştiam ce-i aia un salariu, ştiam ce înseamnă o diurnă cu care trebuia să mă întreţin în fiecare zi, ştiam ce înseamnă să semnezi chiar dacă semnam statul de plată ca Abramburica, ştiam ce înseamnă să stea o echipă după tine la cadru, apoi nu exista să vin cu textul neînvăţat, deci da, cred că lucurile astea m-au format mai mult decât m-a format şcoala.
Deja prin clasa a V-a i-am spus lui Marian Râlea că eu o să fac actorie şi mi-a zis ‘Exclus Dana, tu trebuie să te faci medic sau altceva. Nu, căci o să te plictiseşti fiindcă ai început prea devreme.’
El spunea de fapt asta tuturor pentru că nu voia să fie o decizie pripită doar pentru că asta ne-a oferit viaţa şi să ne alimenteze iluziile. Şi, într-adevăr, nu exagera cu nimic. E o meserie grea, e o meserie de şansă, într-adevăr exact aşa sunt lucrurile iar el voia să fii foarte conştient de ele şi avea oricum atitudinea asta, nu lucra cu noi ca şi cu nişte copii pe care îi păcăleşti să vină la cadru că ‘a murit ursuleţul’. Nu, lucra cu noi exact situaţiile şi acolo, fără să ştiu, am început de fapt să învăţ meserie având în acelaşi timp senzaţia că-i o joacă. L-am sunat apoi cu câteva luni înainte de admitere şi i-am zis că eu chiar dau examen, nu m-am răzgândit. Mi-a zis să îl las măcar să mă ajute cu repertoriul, ori eu ştiam că Marian mă cunoaşte atat de bine încât la cadru putea să obţină orice de la mine. Punea punctul exact pe i de fiecare dată.
Aşa că acum pare ceva de necrezut dar eu, care jucam în “La bloc”, m-am dus la admitere la ATF, la sugestia lui Marian, cu un text din… Biblie, mireasa din Cântarea Cântărilor, deci un text în versuri. Doamne, acum n-aş mai avea curajul să zic textul respectiv! Aveam trei monoloage dar eu cu acela am mers şi cred că a fost un şoc şi pentru cei din comisie fiindcă, probabil, se aşteptau să vin cu ceva pe comedie, ceva uşor, dar n-am vrut să-mi fie uşor pentru că, până la urmă, de asta îmi doream să fac facultatea… să nu îmi fie uşor. Dacă aş fi vrut asta rămâneam în Buftea [studiourile de film Media Pro – n.r.], făceam seriale şi gata. A mai fost şi asta.
Mulţi dintre cei de la Buftea m-au întrebat uimiţi ce nevoie mai am de facultate. ‘O fac pentru că nu vreau să sar etape, căci nu cred că e doar despre ce facem noi aici – şi chiar nu era – şi am nevoie de traseul ăsta.’ La seriale, noi eram ca într-o fabrică, intrau textele ca pe bandă, pac-pac, nici nu mai ştiam de noi, eram acolo de dimineaţă până seara… ori eu aveam nevoie să stau cu colegii mei pe un text, noaptea în cămin, şi să îl descoperim, să am bucuria de student, nu puteţi să-mi luaţi asta, eu am nevoie de lucrurile astea. Şi le-am trăit fiindcă m-am bucurat de un grup de colegi cu care am rămas prietenă şi acum. Cred că a fost cel mai mare câştig… i-am câştigat pe ei. Vrei să fii într-un grup de oameni care au aceleaşi pasiuni ca tine pentru că asta te face să creşti, ai nevoie de oamenii ăia care să te inspire.
Joci la unteatru în “Proof”, alături de Marian Râlea…
M-am reîntâlnit pentru prima oară cu el la Chris Simion în “Mecanica inimii” acum câţiva ani dar noi nu aveam acolo un dialog pe scenă. Eu jucam acolo cu Manole [Marius Manole – n.r.], eram parteneri, şi simţeam privirea lui Marian din culise. Era foarte stranie reîntâlnirea pentru că eram acum amândoi adulţi şi nu mă mai raportam la el ca un copil care se lasă în grija tatălui.
Legat de “Proof”, eu mi-am dorit foarte mult să joc cu el, am găsit acest text, mi s-a părut că ni se potriveşte apropo de relaţia tată-fiică pe care am dezvoltat-o în anii de “Abracadabra” şi m-a dus cu textul la el prima oară acum vreo doi ani, cred, dar n-avea timp, nu putea, cu toate că şi el îşi dorea.
Abia anul trecut am fost la ‘Gro’ [Andreea şi Andrei Grosu, artizanii unteatru, semnează regia spectacolului “Proof” – n.r.] şi-am zis că vreau foarte mult să joc cu Marian iar ei au preluat proiectul, am început repetiţiile şi acum e una dintre cele mai mari bucurii şi satisfacţii ale mele. Anul ăsta a început ideal tocmai pentru că a început cu “Proof” şi este momentan cel mai bun an din punctul meu de vedere fiindcă a fost unul cu multe împliniri a ceea ce-mi doream. Mi-am dorit să mă reîntâlnesc şi să joc cu Marian după 20 de ani şi să vedem ce descoperim din nou… în noi. Simt pe scenă din priviri că e mult din noi acolo. Da, şi cu “Mo” la fel, e o mare împlinire pentru că, de când a câştigat la CNC, tot a fost amânat fiindcă nu erau bani şi aveam senzaţia la un moment dat că nu se va mai face niciodată. Şi a ieşit. La TIFF eram ‘Indiferent cum va fi primit, noi trebuie să ne bucurăm că… e.’
În această toamnă revii pe scena unteatru ca Prinţesa Lena în “Leonce şi Lena” al lui Georg Büchner, în traducerea Ninei Cassian şi regia lui Eugen Gyemant. Într-un an atât de bun, cum stai la capitolul iluzii destrămate? Sau la cel al visurilor care rezistă în continuare?
Când eram copil şi jucam la “Abracadabra” aveam o încredere fantastică în mine… pentru că mă imaginam cu un Oscar, adică la modul în care îmi construiam în minte speech-ul. Mă şi gândeam unde o să-l pun în casă. Nu glumesc.
foto: huff.ro
Chiar mă gândeam că ar merge în vitrina lui mama, între chestiile alea chinezeşti, c-avea nişte farfurii chinezeşti de dulceaţă pe care le scotea, normal, doar la ocazii. Şi aveam discuţii imaginare cu, de exemplu, Macaulay Culkin [interpretul puştiului din “Home Alone” – n.r.] pe care-l consideram un fel de coleg, pe care-l întrebam ce mănâncă la prânz, mă rog, chestii de astea, de platou…
Cam de acolo am pornit. După care m-am trezit. În primul an de facultate am vrut să renunţ la televiziune, am avut primul moment în care am vrut să pun ‘Pauză’ pentru că, până în punctul ăla, mă lăsasem purtată de context, adică lucrurile mi se întâmplau pur şi simplu. Cumva, îmi doream să fiu acolo dar deciziile nu erau perfect asumate. Când mi-au zis prima oară, cred că pe la 8 ani, că eu o să fiu vedetă, că astea erau cuvintele pe care mi le spuneau de exemplu cei din Pro, eu nici nu ştiam ce înseamnă. Nimeni nu ştia. Înainte de Pro nu erau denumirile astea şi eu cu Marian abia acum ne dăm seama că “Abracadabra” a fost un fenomen, iar la momentul respectiv nici nu ştiam ce ni se întâmplă. Eram pe scenă la Focşani şi ştiam că, dacă eu ridic o mână, ridică zece mii de copii mâna. Era ceva care putea să te destabilizeze complet. Aveam încredere în mine să fac faţă situaţiei şi, în acelaşi timp, să fiu cu lecţia învăţată la şcoală şi să fiu supusă cumva sistemului. Real, decizii am început să iau abia în facultate când repet, am vrut să fac o pauză, nu mi s-a dat, dar măcar am cerut-o, şi ţin minte că – apropo şi de Mo – momentele alea au fost foarte dureroase. ‘Vreau să ştiu cum e şi fără…’, pentru că eu am avut 20 de ani de televiziune în care n-am făcut niciun fel de pauză, 20 de ani în care am fost acolo, în sistem.
Abia când am rămas însărcinată le-am zis că nu ştiu când mă voi întoarce, că am nevoie de timp şi atunci am ştiut cumva să mi-l obţin. La întrebarea ce-aş fi făcut în afară dacă n-aş fi făcut asta mi-ar fi imposibil să răspund pentru că n-am avut niciodată ieşire, dar măcar senzaţia şi dorinţa le-am avut foarte real atunci. Atunci m-am trezit şi de atunci nu numai că nu mai am niciun fel de aşteptări legate de premii dar mi s-au schimbat complet aşteptările pe care le am eu de la mine. Am fost un copil crescut foarte conştient de ce înseamnă ‘rating’ sau ‘audienţă’ dar totuşi bucuria mea reală este la unteatru, într-o sală de 80 de oameni, o experienţă complet altfel. Am trăit-o pe aia, ştiu ce înseamnă mirajul televiziunii, notorietatea, am trăit-o, am bifat-o, şi-acuma caut experienţe complet diferite dar pe care simt că mă bucură pe mine, chiar îmi satisfac mie nişte nevoi. Am trecut de etapa în care ceream tot timpul confirmări şi sunt în cea în care învăţ să mă autoevaluez şi să nu mai aştept confirmări din astea, care pot să fie ‘10’-le din şcoală sau premii sau toate proiecţiile pe care mi le făceam eu. Acum mă descopăr şi îmi câştig încrederea reală în mine… nu aia pentru ceilalţi.
Explică asta de ce eşti foarte activă pe blogul tău dar nu şi pe reţelele sociale? Căci nu prea pari interesată de numărul de like-uri…
Iarăşi, e o lume paralelă pe care mi-am dezvoltat-o. Mi-am deschis blogul pe când eram în televiziune, făceam seriale, şi trăiam tot timpul ca personaj în percepţia oamenilor, eram ori Abramburica ori Mimi de “La bloc”, şi aveam nevoie de o comunicare directă în afara personajului. Alţii îşi pornesc un blog sau îşi încep activitatea online construindu-şi un personaj care-i de obicei mai bun decât persoana în cauză. Un avatar. Ori eu, dimpotrivă, mă foloseam şi săream cumva PR-ul de la Pro folosind calea asta.
Ani de zile am scris pe blog fără să existe vreo componentă financiară, căci nu existau reclame în online la momentul respectiv. Acum e un ‘job’, chiar e un job şi ceea ce fac eu în online îmi permite mie să pot să joc teatru liniştită, să pot să fac film fără să am presiunea asta financiară pe care, din păcate, o văd la colegii mei şi e groaznică… actorii se chinuie să trăiască, ăsta-i adevărul. Mie, zona asta de online îmi dă un confort care este esenţial, cât să pot să îmi aleg proiectele şi să nu trebuiască să joc în orice, ceea ce e ideal, când şi dacă ajungi să poţi face această selecţie. Nu e numai asta, pentru că sunt şi lucruri pe care nu le înţeleg, cum de exemplu e zona YouTube. Nu judec mai ales că îmi dau seama că eu nu înţeleg şi nici nu vreau să fac efortul de a încerca să câştig zona asta. Există deja un public care m-a urmat, a crescut odată cu mine şi e un public care mi se pare că simte lucrurile cam cum le simt eu. Chiar scriam la un moment dat că am senzaţia că mă voi retrage în offline pentru că nu trebuie să fac efortul ca să înţeleg neapărat lumea asta care se formează în mediul online, generaţiile noi care apar şi care comunică diferit de cum am făcut-o eu. Şi cred că există oameni la fel ca şi mine care se vor retrage, adică se vor folosi de online ca să îşi stabilească o întâlnire dar vor avea nevoie de întâlnirea aia fizică pentru a comunica. Dar noi vom fi o nişă, căci alţii vor continua, probabil majoritatea, să aibă legături mai puternice în felul ăsta. Şi noi ne scriam anumite lucruri şi ne trimeteam bileţele, tot nu ne vorbeam, tot găseam variante în care ne eschivam să îi spunem omului în faţă… ‘Îmi dai prietenia?’.
Există viaţă pentru un tânăr şi în absenţa telefonului sau a reţelelelor sociale?
Cred că, din păcate, există o comunicare mai puternică în generaţia asta la nivel online decât fizic. Ei pot să îşi spună mult mai multe lucruri aşa decât îşi pot spune faţă în faţă. Dar nu trebuie judecaţi. Am fost la Ideo Ideis [Festivalul naţional de teatru tânăr – n.r.] şi eu aveam senzaţia asta, că e o generaţie care stă cu telefonul în faţă şi… nu e deloc aşa.
E o generaţie care, din multe puncte de vedere, îşi pune probleme chiar serioase. Vedeam în opţiunile pe care le aveau la texte, vorbeau despre teme importante, adică erau adolescenţi care vorbeau despre homosexualitate, adopţie, Siria, vedeam la ei un interes pentru lume şi pentru problemele actuale poate mai mare decât aveam noi. Şi asta cred că se datorează cumva şi accesului la reţelele de socializare.
Noi eram destul de în bula noastră, ne limitam la realitatea grupului nostru, nu eram conectaţi la problemele mari ale societăţii. În acelaşi timp vedeam însă şi ce înseamnă pentru ei contactul fizic. Când aveau jocuri din astea de actori în care trebuie să ai încredere în partener, trebuie să te laşi purtat, trebuie să te laşi atins, să te ţină cineva de mână, îmi dădeam seama cât de important e pentru ei gestul, contactul ăsta fizic pe care noi îl aveam des. Deci nu trebuie văzut aşa de radical, că asta-i generaţia care n-ar putea trăi fără telefon, nu. Şi eu îi las copilului meu telefonul pentru că va face parte din generaţia asta şi nu pot să mă prefac ba dimpotrivă, mi se pare că e o limbă pe care eu nu l-aş lăsa s-o înveţe. E limba unei generaţii şi el să o înveţe mai târziu? Nu, el trebuie s-o înveţe acum. Deja îmi arată cum trebuie puse iconiţele pe telefon şi descopăr lucruri pe care eu nu le ştiam pentru că nu le mai făcusem. Pe de altă parte sunt părinţi care vorbesc de cum îi învaţă pe copii… ‘codare’. Ceee? Copilul meu de 5 ani se joacă cu mormoloci în parcul Ioanid şi ai lor învaţă codare? Dar OK, o să primesc această informaţie şi o să mă documentez şi dacă văd că toţi copiii chiar ştiu codare în ziua de azi o să fac acest lucru, o să-l învăţ pe copil. Să ţină pasul 🙂
Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti
credit foto header: Alex Gâlmeanu
