BETH HART “Contează ceea ce te face să te simţi bine”
A da excesiv de multe detalii care să justifice valoarea şi importanţa lui Beth Hart în istoria Blues-ului contemporan ar fi un afront la adresa fanilor acestui gen muzical, în special a celor care au umplut deja Sala Palatului, ultima oară în 2016, pentru a o vedea live şi a-i asculta compoziţiile, mai ales că prin prezenţa în topuri, nominalizări şi premii câştigate (Billboard, Grammy, Blues Music, Blues Blast) ori prin colaborările sale cu muzicieni precum Buddy Guy, Jeff Beck sau Joe Bonamassa, acestea au fost confirmate de autorităţi incontestabile din spaţiul Blues.
Nu toată lumea este însă familiarizată cu realitatea că îndărătul dedicării pentru muzică, al talentului componistic şi al energiei aparent inepuizabile arătate pe scenă, se află o persoană vulnerabilă ce a reuşit să îşi pună boala (tulburare afectivă bipolară, mai cunoscută ca boala maniaco-depresivă) în slujba harului artistic pe care îl are şi, prin determinare acerbă, să o ţină de mulţi ani sub control în beneficiul ascultătorilor şi spectatorilor săi.
“These dreams / Live beyond the dark / Give unto the heart / And wait to feel the light of the moon” (“Picture In A Frame”, B.H.). Beth Hart a fost supervedeta Festivalului de Blues de la Brezoi şi, încă o dată, nu a dezamăgit miile de oameni prezenţi în seara de 18 iulie 2019.
Ba dimpotrivă, a oferit unul dintre concertele memorabile ale anului şi deja a devenit, imediat după încheierea acestuia, o referinţă în mintea oricărui Blues aficionado român prezent la Brezoi pentru viitoarele experienţe live care îi vor fi propuse de acum înainte.
Oportunitatea nemaisperată al unui dialog personal cu Beth Hart nu putea fi decât un complement binevenit al concertului…
Beth, 2017 şi 2018 au fost ani foarte buni pentru tine fiindcă ai primit două Blues Blast Award pentru ‘Female Blues Artist’ şi un Blues Music Award la categoria ‘Instrumentalist-Vocals’. Mai sunt însă importante premiile pentru tine atâta vreme cât eşti deja un muzician împlinit?
Nu ştiu, pentru că nu m-am gândit la asta. Eu încerc doar să rămân în timpul prezent, să fac muzică şi să mă bucur de asta. Şi să fiu recunoscătoare pentru asta.
Dacă e vreun lucru pe care l-am învăţat odată cu înaintarea în vârstă este acela că nu trebuie să iei totul foarte în serios şi că nu totul se învârte în jurul tău şi că e ceva foarte cool să fii spiritual prin muzica ta… să compui muzică, să fii cu prietenii tăi, să vezi lumea şi să fii recunoscător pentru asta. Înţelegi ce vreau să spun?
Cred că, fiindcă lucrurile au fost foarte serioase, şi dacă mă gândesc la sănătatea mea mintală au fost chiar extrem de serioase, cariera în sine nu trebuie luată atât de în serios. Că merge bine sau nu merge bine… ea nu are nici un rol determinant în ceea ce priveşte bucuria pe care poţi să o simţi.
Cred că bucuria vine de la a fi sănătos şi de a fi conştient cât de frumos este să fii în viaţă. Pe măsură ce trece timpul, din fericire, eu devin din ce în ce mai conştientă de acest lucru. Şi asta este ceea ce e important.
Când eram tânără totul era bazat… toate valorile mele se bazau pe ceea ce oamenii cred despre mine, însă îmbătrânind realizez că nu, acest lucru n-are nimic de-a face cu asta.
Da, pentru că spuneai la un moment dat că medicul tău te-a sfatuit în tinereţe să te laşi de muzică şi să te apuci de pictat, căci eşti prea sensibilă la ce cred ceilalţi oameni despre tine…
Da, şi el este doctorul meu şi în ziua de azi. Este un om minunat. Dr. Appleton este uimitor. E specialist în traume ori eu, pe vremea aceea, nu eram capabilă nici să ies din casă aşa că singurul fel de a mă vedea cu el era să mă viziteze la domiciliu.
Şi într-una dintre dăţi mi-a spus că, probabil, ar trebui să nu iau în considerare o astfel de carieră [muzicală – n.r.] pentru că presiunea este prea mare şi îmi va afecta mintea… şi eu aşa am făcut. N-am mai făcut muzică timp de aproape un an, dar deloc.
Nu am mai atins vreodată pianul până când, într-o zi, el mi-a spus că ‘Ştii, tu poţi să continui să compui muzică dar nu neapărat să ai şi o carieră de pe urma ei.’, după care mi-a mai zis: ‘Poţi încă să faci muzică. Dar Dumnezeu ţi-a dat muzica să fii fericită, nu să faci o carieră din ea.’.
Am reînceput să compun muzică şi ceva în mine m-a îmboldit, ‘Pot să fac asta, pot să-mi fac o carieră din muzică, dar trebuie să o fac în termenii pe care îi definesc eu. Nu trebuie să o fac în felul în care toţi ceilalţi îmi spun să o fac. Dacă o voi face, trebuie să am suficientă putere încât să spun cu sinceritate unei case de discuri ce pot să fac şi ce nu pot să fac. Veţi face mai puţini bani colaborând cu mine sau poate nu veţi face deloc bani lucrând cu mine, dar iată ce pot să stăpânesc şi ce nu.’.
Şi odată ce am fost capabilă să trasez aceste limite, am fost foarte, foarte norocoasă că cei de la casa de discuri mi-au spus ‘Da, te susţinem în acest sens şi vom face lucrurile în funcţie de ceea ce poţi tu să faci şi nu vom pune presiune pe tine ca să te facem şi mai celebră pentru ca noi să câştigăm şi mai mulţi bani. Nimic din toate astea.’. Am fost binecuvântată cu un tip pe care-l cheamă Ed [Ed Van Zijl, proprietarul Mascot Label Group, de care aparţine şi Provogue, label la care apar albumele lui Beth – n.r.] şi care conduce casa de discuri, cred, de pe vremea când eu aveam vreo 35 de ani, eu având acum 47, care a fost nemaipomenit.
Nu m-a împins să fac eforturi peste măsură şi nu le-a dat voie nici celorlalţi să încerce să mă suprasolicite, şi îi sunt deosebit de recunoscătoare pentru asta fiindcă pot să compun muzică fără să mă îmbolnăvesc încercând să compun muzică. Înţelegi ce vreau să zic?
Da, mai ales că Blues-ul este asociat cu exprimarea trăirilor şi simţămintelor, sau cel puţin aşa este receptat de fanii genului. Care este însă definiţia ta a Blues-ului?
Ei bine, eu nu mă consider absolut deloc o artistă de Blues şi nici nu cred că trebuie să faci Blues sau Jazz sau Rock sau orice altceva ar mai fi, ca să te exprimi pe tine însuţi. Nu contează ce stil de muzică este, contează ceea ce funcţionează în cazul tău şi te face să te simţi bine.
Îmi plac multe feluri de muzică diferită, întotdeauna mi-au plăcut, am crescut cu multă muzică şi am ascultat tot timpul diferite genuri de muzică, iar asta este ceea ce fac eu.
Dacă ai spus asta, îmi explici te rog cum ai devenit singura femeie al cărei voce de acompaniament se aude pe o înregistrare a trupei Deep Purple?
E foarte simplu. Pe atunci lucram la un album [“Leave the Light On” din 2003 – n.r.] cu un producător pe care-l chema Mike Bradford, ce lucra simultan la unul al lui Deep Purple [“Bananas” – n.r.]. Nu ei m-au solicitat ci el a fost cel care m-a întrebat ‘Hei, nu vrei să faci asta?’. Asta-i tot ce s-a întâmplat.
În cazul lui “Whole Lotta Love” al celor de la Led Zeppelin a fost însă alegerea ta să-l cânţi pentru că l-ai pus pe discul tău înregistrat într-o fostă biserică din Amsterdam, “Live at Paradiso”…
Da. Cei din trupa mea m-au întrebat dacă ştiu cântecul, eu nu îl ştiam, iar ei m-au rugat să îl ascult pentru că li s-a părut că ar fi ceva cool să îl facem… aşa că l-am învăţat.
Albumul “Fire on the Floor” din 2016 rămâne unul dintre favoritele mele pentru că pare o eliberare a ta de amintirile experienţei dramatice avute cu “Better Than Home”. Cum s-a născut “Fire on the Floor”?
Ei bine, toate cântecele mele sunt născute doar din experienţele personale. Nu pot să compun altcuiva, nu pot să compun… sentimentele şi trăirile unei alte persoane. Deci nu sunt decât propriile sentimente şi trăiri şi eu nu ştiu vreo altă cale. Mai e ceva. Eu nu compun pentru discuri. Nu mă duc în faţa pianului cu gândul să fac un album, ci mă aşez la pian ca să compun pentru ca să mă văd trecând şi de ziua aceea, orice s-ar întâmpla în timpul acesteia.
De exemplu, am compus cântecul “Fire on the Floor” cu mulţi-mulţi ani înainte ca eu să fac albumul “Fire on the Floor”. Deci eu compun continuu şi, de fiecare dată când vreau să scot un album, le prezint producătorilor, nu ştiu, 35-50 de piese pe care le iubesc în egală măsură. Ei sunt cei ce aleg pe care vor să le facă iar pe mine nu mă interesează ce aleg ei fiindcă le iubesc pe toate. Încerc să lucrez de fiecare dată cu alt producător pentru că mă forţează să ies din zona mea de confort şi să mă expun.
Întotdeauna înveţi câte ceva când lucrezi cu oameni noi şi acest lucru este important… este ideea managerului meu mai mult decât a mea întrucât eu, fiind atât de vulnerabilă, tind adeseori să mă simt confortabil în prezenţa oamenilor cu care m-am obişnuit, dar el este cel care spune ‘Nu, nu e bine pentru tine ca artist, tu trebuie să continui să fii neliniştită, să lucrezi cu oameni noi, să încerci şi alte lucururi’. Şi are dreptate. Şi am încredere în el pentru că îl am alături pe David [David Wolff– n.r.] încă de când aveam 22 de ani, e un manager şi un om deosebit… are dreptate în această privinţă şi sunt bucuroasă că face asta pentru mine.
Mi-a venit foarte, foarte greu să fac “Better Than Home” pentru că unul dintre cei doi producători [Michael Stevens, câştigător a 7 premii Emmy – n.r.] era pe moarte din cauza cancerului, suferea enorm, era hipersensibil şi foarte furios, iar furia lui se îndrepta spre mine aşa că eu, la rândul meu, îl uram dar, în acelaşi timp, îl compătimeam pentru că ştiam că va muri.
Acea experienţă a fost mult prea mult pentru mine aşa că imediat după ce lucrul la disc s-a terminat – într-o săptămână, la New York – m-am reîntors acasă, am ascultat înregistrările brute, am simţit toată acea furie şi tristeţe, şi imediat l-am sunat pe un tip pe care îl cunoşteam, Oliver Leiber, căruia i-am spus că vreau să scot cât se poate de repede un alt album, chiar în acele zile dacă ar fi fost posibil.
M-am uitat la repezeală la ce aveam compus, am ales vreo 30 de cântece iar Oliver, după ce a făcut selecţia, a construit trupa de care aveam nevoie [muzicieni experimentaţi de studio, ce nu mai cântaseră vreodată cu Beth, printre care clăparul Ivan Neville şi chitaristul Waddy Wachtel – n.r.]. Am înregistrat totul în numai trei zile aşa că “Fire on the Floor” era deja înregistrat cu mult timp înainte ca “Better Than Home” să fie lansat pe piaţă.
Să trecem la colaborarea ta cu Joe Bonamassa. Aveţi trei discuri împreună, cel mai recent fiind “Black Coffee” din 2018. Cum aţi descoperit că vă potriviţi muzical?
De fapt eu nu prea am lucrat direct cu Joe pentru nici unul dintre aceste discuri. Eu am ţinut legătura cu Kevin Shirley, producătorul său [şi, de asemenea, producător al albumelor unor trupe precum Rush, Dream Theater, Aerosmith, Iron Maiden – n.r.]. Ceea ce am făcut noi a fost să ne trimitem reciproc e-mail-uri legate de cântecele pe care voiam să le facem împreună şi să ne punem de acord… iar asta s-a întâmplat la fiecare dintre albume.
Apoi toţi membrii trupei primesc piesele, le învaţă, pentru că noi nu compunem ci doar interpretăm cover-uri, ne adunăm în studio, mergem fiecare direct spre instrumentele noastre sau spre microfoane şi înregistrăm simultan toţi laolaltă. Aşa s-au făcut toate cele trei albume, “Don’t Explain”, “Seesaw” şi “Black Coffee”.
Primele două au fost însă înregistrate cu o trupă diferită de cea de oameni străini mie cu care am lucrat la “Black Coffee”.
De exemplu, cu basistul Michael Rhodes nu mai lucrasem decât o singură dată, pentru unul din discurile mele, “Bang Bang Boom Boom” [din 2012 – n.r.], iar cu al doilea chitarist [Rob McNelley – n.r.] sau cu clăparul, Reese [Wynans – n.r.], niciodată.
Deci a fost o configuraţie oarecum diferită însă, altfel, la primele două am avut trupa originală asamblată de Kevin Shirley. Deci eu lucrez cu Kevin, eu nu lucrez cu Joe. Cu acesta mă întâlnesc doar în studio când avem de înregistrat.
Apropo de filmarea ta de anul trecut, “Live at the Royal Albert Hall”, te-ai fi gândit vreodată în adolescenţă, în vremea serilor ‘open-mic’, că vei ajunge să cânţi pe acea scenă?
Când eram mică nici nu ştiam ce este Royal Albert Hall pentru că eu sunt din Los Angeles şi nu aveam cum să aflu de existenţa acelui loc. L-am descoperit abia după ce am trecut binişor de 30 de ani, când Diana Krall a făcut un DVD filmat acolo.
Eu sunt o mare fană al Dianei Krall şi îmi amintesc cum, privind la o bucăţică din DVD-ul ei, mi-am spus cât de nemaipomenit este să cânţi într-un asemenea loc.
Dar ştii, eu n-am crescut dorindu-mi neapărat să cânt ceva într-un anume loc, eu am crescut doar cu speranţa că pot să fac ceea ce fac până la sfârşitul vieţii mele şi n-are importanţă dacă o fac într-un club mic sau chiar pe stradă. Nu contează, atâta vreme cât pot să fac asta pentru tot restul vieţii.
Când ştii că urmează să intri pe scenă în faţa unui public pe care de multe ori nu îl cunoşti, cum îţi construieşti setlist-ul?
În fiecare seară, show-ul meu este diferit iar setlist-ul acestuia este diferit pentru că altfel m-aş spânzura de plictiseală. În plus, îmi doresc ca muzicienii din trupa mea să se simtă disconfortabil, în afara rutinei, şi să fie chiar puţin speriati, fiindcă dacă sunt prea liniştiţi şi stau confortabil transformăm totul în showbiz, ceea ce eu refuz, aşa că schimb lista în permanenţă.
La festival [Open Air Blues Festival Brezoi – n.r.] o să cânt o colecţie de piese, nu mai îmi amintesc în ce ordine, din cele pe care le-am făcut cu Joe dar şi de pe diferite albume care sunt doar ale mele, apoi o să mă adaptez la ceea ce îşi doreşte publicul să audă, în amestec cu alegerile pe care eu deja le-am făcut.
Am ajuns la prima ta prezenţă într-un festival din Romania, la Brezoi. Cum găseşti atmosfera de aici, departe de Bucureşti, de marile oraşe?
Ador să fiu în România, acum mai mult ca niciodată şi asta pentru că, de această dată, am putut petrece mai mult timp aici. Am fost dusă serile la cine tradiţionale ‘old family-style’, care au durat câte trei-patru ore, ieri după-amiază am vizitat mina de sare, deci este mult mai bine de data asta fiindcă am ocazia în sfârşit să ies, să văd locuri şi să întâlnesc oameni.
Altfel, Bucureştiul este şi el uimitor. Pentru mine nu are importanţă dacă este natura sau oraşul, eu mă bucur întotdeauna de oricare dintre ele, oriunde aş fi. E minunat să descoperi că lumea este mare, este frumoasă şi este diferită.
N.R.: Îi mulţumesc lui Mihai Răzvan Mugescu, directorul artistic al Open Air Blues Festival de la Brezoi, pentru că mi-a facilitat obţinerea acest unic interviu pe care Beth Hart l-a acordat pe timpul şederii sale în România. Fără el nu ar fi fost posibil. Nici interviul, nici concertul lui Beth şi… nici festivalul în sine. Chapeau!
- Interviu de Ioan Big | DIALOGURI FĂRĂ NOTE | FESTIVALURI | MUZICĂ
