Toată experienţa pe care am acumulat-o rămâne în noi. Cât înţelegem să învăţăm fiecare din ea reprezintă o libertate pe care Dumnezeu ţi-o dă. Înveţi sau nu înveţi. Nu te împinge nimeni de la spate să înveţi ceva anume, e o libertate fantastică pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Eu am acumulat tot ce-am trăit, şi bune, şi mai puţin bune, şi le-am înmagazinat în mine.
Am 51 de ani deci eu nu mai sunt în niciun caz Manuela care filma la 18 ani “Pădureanca” ci sunt un cumul a tot ce-am trăit de la o vârstă fragedă până acum. Ori asta e frumuseţea acestei meserii, că atunci când faci cunoştinţă cu un text nou, cu un personaj nou, ies la suprafaţă toate experienţele pe care le-ai trăit şi ştii să pui atunci în el cum tu ai simţit odată “aşa” sau cum tu ai acţionat atunci “aşa”.
Personajul pe care spectatorul îl vede pe scenă e un cumul între datele pe care ţi le dă scriitorul, nu ştiu în ce măsură, poate 30%, dar 70% din punctul meu de vedere este subtextul care vine din cum îţi imaginezi şi cum îţi descrii tu personajul, plus tot ce-ai trăit tu până la momentul respectiv. Că altfel n-am putea fi adevăraţi, altfel am fi nişte roboţi care redau ceva şi atunci nici n-ar mai trebui să existe spectacole de teatru că fiecare om are imaginaţie, ia o carte, citeşte, şi îşi vede spectacolul sau filmul personal. Ăsta e şi scopul pentru care eu cred că noi existăm în această meserie.
