Lansat la finelor anilor ’80, trioul anglo-american de băieţi Londonbeat, autorul uriaşului hit din 1990 “I’ve Been Thinking About You” a venit la Bucureşti în formula în care performează de mulţi ani, Jimmy Helms, Jimmy Chambers şi Charles Pierre. Microdialogul nostru l-a vizat ca partener în principal pe Helms, cântăreţ de soul cu o carieră de succes solo în paralel cu proiectul Londonbeat, de la apariţia sa pe Broadway în musical-ul “Hair” şi până la colaborările sale pe OST-urile “Gold” (filmul din ’74 cu Roger Moore) sau “Water” (1985, cel cu Michael Caine) ori albumul concept al lui Roger Glover “The Butterfly Ball and the Grasshopper’s Feast”. Dar timpul nu ne-a permis să vorbim şi despre acestea, aşa că am rămas la Londonbeat.
De ce muzica dance mai poate prezenta vreun interes pentru publicul tânăr când, prin anii ’90, părea că se duce la fund?
Jimmy Helms: Pot vorbi doar despre piesele de la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, pentru că atunci am apărut şi noi. Sunt piese care au o structură şi au o melodie care, odată aduse în atenţia tinerilor, le plac acestora. Spun asta pentru că suntem la 30 de ani de când “I’ve Been Thinking About You” a urcat în topurile americane şi europene şi ea continuă să aibă succes. E important şi interesant că noi generaţii, copii de 13 ani, vin la noi acum şi ne spun că le place. Charles Pierre: Nepoata mea a venit şi mi-a spus zâmbind că o fetiţă i-a pus, când se jucau împreună, o piesă foarte cool pe care a auzit-o la radio şi pe care trebuie să o ascult şi eu…. şi era remixul la “I’ve Been Thinking About You”, care tocmai urcase pe locul 3 în Billboard. Nepoata mea o ştia dar întrebând-o pe fetită a aflat că toţi copiii din clasa ei o ascultau. O persoană care habar n-avea cine sunt Londonbeat sau că eu îi sunt unchi s-a apropiat deci de nepoata mea şi i-a spus ‘Ascultă acest cântec foarte cool!’. Deci oamenii descoperă, aşa cum a zis şi Jimmy, melodiile, astea îi atrag pe copii, cărora nu li se mai oferă acum melodii ci nişte simple sunete electronice sau doar câte două sau trei cuvinte repetate la nesfârşit până îi plictisesc. Jimmy Chambers: Atingem noi şi noi generaţii. Gândeşte-te că totul a început acum 30 de ani şi revine în atenţie, a creat deja şi continuă să genereze un impact în America. Nu ştiu exact cum stau lucrurile în Europa însă nouă ne arată că am fost pe calea cea bună. Ca să-ţi răspund la partea de întrebare de ce a căzut în anii ’90… s-a crezut atunci că a cânta un cântec este ceva vremelnic, o modă depăşită, şi au început să vorbească cântecele în loc să le cânte, nu-i aşa? Şi acum, când oamenii răsfoiesc cataloagele vechi de muzică şi ascultă din nou, realizează că ce făceam era chiar muzică şi noi suntem mândri că încă suntem aici şi încă o putem face. Jimmy Helms: Chiar ieri vorbeam că Drake domină topurile însă singura persoană care îl depăşeşte pe Drake ca succes este Ed Sheeran, pentru că Ed Sheeran… compune cântece adevărate. E o perspectivă foarte interesantă apropo de cum revine totul, mai ales că noi suntem suficient de vârstnici ca să fi asistat la cicluri care se închid definitiv sau se redeschid, chiar cu mult timp înaintea noastră în muzica de dans, şi nu de la începutul anilor ’80 ci din anii ’50 şi ’60. Acelaşi adevăr elementar se dovedeşte valabil: nevoia de cântec şi de melodie care să îl facă pe om să exclame ‘Yeaah, îmi place asta!’. Când fiul meu adolescent se apropie de mine şi mă întreabă ce cânt iar eu îi răspund că ‘James Brown’ şi el îmi spune că îi place, îmi confirmă ce este cu adevărat în sufletul lui referitor la muzică.
Admit că vă simţiţi foarte bine pe scenă dar nu se poate ca în atâţia ani să nu aveţi şi nişte amintiri mai… nasoale.
Charles Pierre: Ei bine, seara asta e un exemplu foarte bun 🙂 Mă refer la mine, uite, chiar ridic mâna, să se ştie că de mine e vorba [Charles a avut o problemă de “acordare” cu ceilalţi la începutul recitalului – n.r.]. Când nu auzi ceva cum trebuie şi începi să cânţi, şi cânţi doar ce îţi închipui că auzi, atunci ai greşit amarnic. A fost un coşmar? Nu, doar o experienţă. Am putut auzi foarte bine de la un moment dat şi am continuat din acel punct. Asta înseamnă că ce facem este real şi că nu ascundem nimic. Jimmy Chambers: Experienţa de la un concert ce-mi vine în minte e următoarea. Rămân cu capul în nori încă în vestiar în timp ce restul ies, pregătindu-se de urcarea pe scenă. Îmi dau seama că am întârziat, ies val-vârtej dar cu gândurile tot aiurea şi intru pe scenă, o traversez de la un cap la altul şi ies pe partea ailaltă. Atunci mi-am dat seama. Dar publicul n-a râs… Jimmy Helms: Câteodată intervine spontaneitatea momentului când ceva nefericit se întâmplă iar publicul e convins că ce s-a petrecut a făcut parte din show. Înţeleg că vrei o experienţă de neuitat dar pe care noi am vrea s-o facem uitată. A mea, una dintre ele că am multe, este legată de New York unde eram pentru un program de televiziune cu difuzare naţională în care mai fusesem de multe ori însă de data aia eram foarte, foarte grăbit, fiind chiar pe punctul de a-mi anula prezenţa pentru că aveam ceva de făcut. Ajung, fac repetiţiile în viteză cu orchestra, înregistrez, şi mai târziu, ajung să mă uit pe repede-înainte la show. Îmi pică faţa: şliţul era desfăcut pentru că se stricase fermoarul. Şi nu numai că era desfăcut dar îmi şi ieşea o bucată de cămaşă prin el. Într-un show cu difuzare naţională!
Interviu în exclusivitate cu LONDONBEAT, realizat de Ioan Big Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti!
Foto: Retro Music Festival
