Pe 22, 23 şi 26 iunie, Opera Naţională Bucureşti prezintă “Trubadurul” de Giuseppe Verdi, cu regia, decorurile, costumele şi luminile semnate de Mario De Carlo, responsabil şi de reuşita montare la ONB a “Toscăi” lui Puccini.
Printre artiştii invitaţi să performeze se regăsesc mezzo-soprana Andrada Roşu de la Opera din Cluj (fiica regretatului bas Gheorghe Roşu), recompensată cu unul dintre premiile de excelenţă în cadrul Galei Premiilor Operelor Naţionale din 2018, sopranele Apollónia Egyed (de la Opera Maghiară din Cluj), o voce obişnuită deopotrivă cu Verdi şi cu Wagner, şi Cellia Costea, solistă a Operei de Stat din Viena, considerată acum vocea nr. 1 a Operei din Atena, precum şi tenorul italian Samuele Simoncini, care l-a interpretat recent pe Manrico pe scena Teatro Regio din Torino.
O distribuţie impresionantă, un regizor cu o viziune proaspătă şi un veteran al operelor lui Verdi (maestrul dirijor Iurie Florea), la ce argumente ar trebui să mai apelăm pentru a susţine invitaţia de a fi în sală? Poate la… povestea convolută al trabadurului Manrico, furat de Azucena încă din faşă, care se îndrăgosteşte de aceeaşi femeie ca şi fratele său, Contele de Luna: Ducesa Leonora. Dincolo de cea ‘melo’ dată de triunghiul amoros, tonalitatea dramatică cu accente tragice a operei (infanticid, sinucidere, fratricid, etc) este amplificată de contextul sumbru în care este plasată naraţiunea, răscoalele antifeudale ale oraşelor spaniole din secolul XV.
În pofida unei poveşti complicate şi excesiv de dramatice (Azucena confundă în mod fatal copiii, Leonora îi confundă pe cei doi pretendenţi, iar fraţii nu ajung să se recunoască decât când e prea târziu), “Il Trovatore”, ieşit în 1853 înghesuit între “Rigoletto” şi “La Traviata”, rămâne una dintre cele mai populare opere din toate timpurile tocmai datorită… muzicii lui Verdi, şi poate nu îţi vei explica cine a trădat pe cine dar cu siguranţă vei părăsi ONB cu una din temele melodice în minte.
Dar care? Sunt atât de multe cele care ar putea să te bântuie şi nu mă refer la arhicunoscutul Cor al nicovalelor de la începutul actului II ci, de exemplu, la cântecul lui Manrico din scena “Di quella pira” despre dorinţa de a-şi răzbuna mama, sau de scena “Miserere” unde Leonora practic îşi defineşte identitatea prin intermediul muzicii. Personal, prefer “Stride la vampa” în care ţiganca Azucena spune povestea mamei sale, acuzată de vrăjitorie şi arsă de vie pe rug. Simţi prin intermediul muzicii faptul că femeia este obsedată de răzbunare şi că furia clocoteşte în ea iar aria creează premisele pentru întreaga acţiune ulterioară. Muzica din “Trubadurul” este absolut fabuloasă şi nu e deloc întâmplător că se aude în continuare pe scenele lirice din întreaga lume de mai bine de 160 de ani.
IOAN BIG
