„Li-ber-ta-te!”, așa îmi aduc aminte că scanda strada în ’89. N-am înțeles prea mult din ce se petrecea atunci. Am înțeles, însă, că oamenii din România începuseră să vorbească despre lucruri nepermise înainte. Să vorbească și să aibă opinii. Și am crescut fiind convinsă că exprimarea liberă e un drept fundamental.
Fast forward 30 de ani (cam cât zice istoria că durează o generație). Da, ne putem exprima liber. Da, călătorim în Europa doar cu buletinul. Da, săptămâna aceasta, Sibiul e hub-ul artistic și cultural al Europei. Da, avem spirit civic și facem apel la el. Dar mai avem și privirile acuzatoare. Mai avem și dorința de a-l arăta cu degetul pe cel care nu e ca noi. Iar actul artistic, sensibil prin însăși natura mesajului său, e judecat, de cele mai multe ori, după criterii ce nu au nicio legătură cu arta. Trăim încă într-o societate cu mentalități coercitive, ce nu permit abaterea de la niște norme imaginare și, de multe ori, învechite.
ăptămâna trecută am stat între 70.000 de oameni, majoritatea peste 40 de ani (vârstă a maturității și a seriozității în lumea noastră), mulți acoperiți de tatuaje, cântând la unison versuri cu mesaje metaforice și sfidătoare, sub flăcările imense ale unor explozii controlate. Erau o minoritate, uneori privită cu ochi critic în presa locală. Dar în niciun caz nu erau outsideri. Cred că în asta constă libertatea unei societăți: lasă-l pe cel de lângă tine să trăiască, fără a-l face să se simtă exclus. Până acolo, însă, mai avem vreo câteva generații.
