De fiecare dată când fac o baie de vorbe sunt intrigată de cantitatea neverosimilă de clișee pe care le mestecăm. Nimic nu mai e de folos decât dacă ajută la dezvoltarea personală; nu se cade să faci o plimbărică decât dacă te încarci, dacă te deconectezi; nu dai mâna cu vecinul decât dacă are energie pozitivă; o crâșmă, o prăvălioară, o piațetă sunt demne de magnificența ta numai dacă sunt vii și calde; dacă-ți schimbi unghiul ciufului se cheamă că te-ai reinventat; îți cauți de lucru pentru că șefii de-acum nu te apreciază și vrei o nouă direcție în carieră.
Clinciul egoismului funciar se rezolvă prin panaceul împreună. Dacă nu-ți scapă nicio bârfă acorzi atenție detaliilor. Când o iei pe ulei se cuvine să cauți echilibru. Nu ești criță, ci ai un blackout. Trebuie mereu să nu scapi oportunitățile, să fii pe fază, să dai cu tifla prietenilor binevoitori, să eviți discuțiile neplăcute, să comunici, să fii alături, să te accepți așa cum ești, să te răsfeți, să-ți urmezi visele, să fii puternic, independent financiar și mai fit.
Mai încolo, un slogan de stigmă politică e un cuvânt de rușine pentru care tare ne-am fi luat-o peste cap cu vreo douăzeci de ani în urmă. Unde mai pui și că s-ar cădea să fie o virgulă pe-acolo.
Un austriac cu nume complicat zicea cândva că limitele limbajului sunt limitele lumii. Suntem într-un cătun anonim. Dar ce glamour.
