Știam că Maratonul Internațional Sibiu este despre disciplină și antrenamente. Dar atunci când m-am înscris la 10 km, n-am știut că este și despre sentimente. Nu reușisem să mă antrenez cât să fac o ‘figură frumoasă’, vorba fotbaliștilor, dar m-am hotărât să-mi fac acest dar al participării pe care să îl împachetez în hârtia de cadou a experienței și să îl leg cu funda atitudinii. Adică să îmi pese mai puțin de rezultat și să mă bucur mai mult de viața din mine. Nu îmi facusem planuri legate de linia de finish, nici nu eram sigură că o să ajung acolo. Dar la start pulsul crește cu intensitatea din boxe, iar adrenalina colectivă îți amplifică fiecare strop de voință. Nici n-am pornit bine, că fanfara de pe Podul Minciunilor,a transformat beat-ul de la start într-un marș triumfal, venit să presare self- esteem peste entuziasmul de început. Au urmat oamenii ieșiți să aplaude din Orașul de Jos. Și zecile de camere foto care declanșau cu fiecare click o euforie demnă de covorul roșu. Și nu în ultimul rând, plutonul de la Academia Forțelor Terestre, care a ținut un tempo inedit pe tot parcursul cursei.
Ce voiam să spun de fapt e că n-aș fi reușit să ajung la finsih fără ceilalți. Fără prietena mea architect, care mi-a povestit prin Sub Arini despre stilul caselor din zonă. Fara fluierul voluntarilor. Fără oamenii de la ferstre. Fără « haaaaai, nu te opriiiii!!!! ».
Când nu mai ai suflu, comunitatea te ia pe sus și te poartă pe brațele ei până la sosire, asta mi-am spus în gând, când am ajuns sub poarta cu scările urcate până la cer.
